Credința ar trebui să fie rezolvarea oricărei probleme. Te doare capul, ești obosit, există persoane care te scot din sărite, te mai încearcă, din când în când, câte-o depresie, ai diverse anxietăți, ești excedat de volumul de muncă pe care-l ai de îndeplinit sau, din contră, se cască zorii plictisului, nimic din toate astea nu ar trebui să te atingă. Le iei ca pe întâmplări ale vieții, stări ale sufletului care vin și trec, rămânând imun la potențialul lor distructiv. Viața credincioșilor este ancorată în Dumnezeu, și nimic nu o poate clinti de acolo. Încercările sunt probe care ne întăresc spre a putea accede în împărăția pe care Dumnezeu a pregătit-o aleșilor Lui. De aceea, nu există piedici în calea celui ce merge spre mântuire.
Și totuși, vedem că lucrurile nu se petrec astfel. Sunt credincios, dar văd că nu sunt ocolit de patimi, că adesea le cad victimă, ba chiar nu prea fac față nici stărilor sufletești care vin peste mine. Credința este ca un fundal permanent al vieții, dar pe care se poate desfășura orice, nu numai ceea ce ea ar permite. Ce se întâmplă de nu pot trece de la învățătura despre credință la transpunerea ei în viață?
E ușor să fii credincios când toate îți merg bine, dar asta seamănă cu o umbrelă pe care o ai când nu plouă. Credința există numai când este verificată în momentele dificile. Altfel e mai mult o teorie pe care o recit în diverse ocazii, pe care pot s-o contrapun altor concepții despre viață, dar nimic mai mult de atât. Starea mea, în calitate de credincios, ar trebui să fie de încredere continuă în Dumnezeu, căci știe El ce îmi trimite. Știu că încercările pe care le primesc, indiferent care ar fi acelea, sunt pe măsura puterilor mele. Că voi primi exact acea cruce pe care pot s-o port, nici mai mare, nici mai mică.
Toți oamenii au dorința instinctivă de a fenta sau, altfel spus, doresc minimizarea cantității de suferință de care au parte în timpul vieții. Majoritatea dintre noi suntem tipul mic burghezului, care își dorește o viață liniștită, relativ îmbelșugată, n-are vocația eroismului, a sfințeniei sau a faptelor mari. Ne dorim o viață ușoară și îndelungată, în care să facem efort doar cât să nu ne plictisim prea tare. Suferința care vine peste noi ne nedumerește, nu numai că nu o dorim, dar nici nu înțelegem de ce avem parte de ea, ce ar putea să ne transmită, de ce nu putem să ne vedem liniștiți de cursul firesc al lucrurilor. O resping, vreau apoi măcar s-o minimizez, dar constat că e cam degeaba, că nu vrea să plece.
Suferința oricum vine în cursul vieții. Problema mea este să o fac să aibă un sens. Dacă sunt credincios, își găsește sensul cu prisosință și cu asupra de măsură.
Probabil că, în situația căzută în care suntem, departe de profunzimile vieții, dacă nu ar exista suferință, nici credință nu am avea. Dar suntem ființe fragile. Lumea, prin diverse metode, inclusiv dezvoltări ale științei, se străduiește să reducă suferința. Credința, în schimb, o face să aibă un rost. Din primele lecții ale credinței învățăm că Dumnezeu este proniator, că ne dă ceea ce avem nevoie. Adică să învățăm să conviețuim cu credința. Iar adevărul este că nu reușim decât rareori să facem asta. Ne lăsăm apăsați de lume mult mai mult decât ar fi firesc. Nu reușim să eliminăm depresii, anxietăți, tot felul de tulburări ale sufletului, adică acele boli care apar la oamenii care nu-și găsesc sensul.
Verdictul e clar și dur: dacă încă mai suferim de depresii, dacă ne încearcă, măcar ocazional, tristețea sau ne lasă nervii, avem o credință slabă, suntem supuși patimilor, incapabili să ne ridicăm la înălțimea învățăturii care ni se oferă. Iar de aici punem punct și restartăm programul credinței, o (re)aducem în stare de funcționare. Căci se pare că avem o credință care prezervă omul cel vechi, doar niște cuvinte care nu schimbă nimic, rămânem aceleași personaje înecate în păcat. Credința ar însemna: „Iată, noi le facem pe toate.” (Apoc. 21, 5)
Dar poate însă că un asemenea verdict este prea radical. Hai să ne privim, pe noi oamenii, mai cu blândețe, cu indulgență chiar! Trăim, în lumea noastră sublunară, ca și cum am fi singuri. Dumnezeu e real, dar e o referință îndepărtată, accesul la El nu e imposibil, dar e mult prea dificil pentru noi, secătuiți de vitalitate cum suntem, reduși la umanitate ca la o viermuială din care nu mai vedem ieșirea chiar dacă nu ne mai place înăuntrul ei. Trăim într-o lume în care nu mai putem să depășim ceea ce e lumesc în noi, mai ales că nu facem față înlesnirilor pe care le aduce confortul în care trăim. De aceea, chiar credincioși fiind, suferim împreună cu lumea cele ale lumii.
Această constatare are câteva consecințe. Remarcând dezamăgit că nu-și poate depăși condiția, că nu este supraom, că suferă de aceleași neputințe ca necredincioșii, credinciosul se poate smeri mai mult. Smerirea este capacitatea să te pui singur la punct, să vezi câte parale faci, să nu-ți arogi vreun merit. „Căci cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor. 4, 7) Dar nici să nu-ți ascunzi talantul (Luca 19, 11-18). Odată ce poți să vezi realist cât faci, nu mai poți să te lauzi. Există o prorocie din Pateric în care oamenii decăzuți ai vremurilor de pe urmă o vor lua razna, iar cei care vor putea să-și mențină modestia și să păstreze dreapta credință se vor mântui. Sper să facem parte măcar dintre aceia.
Apoi, putem dezvolta mult mai bine capacitatea compasiunii. Suferim aceleași patimi ca cei necredincioși, îi depășim poate prin ipocrizia de a ne face ucenicii Celui Preaînalt. Putem să le fim de mai mult ajutor, fără prea multe ifose. Asta înseamnă să suferim împreună cu cei ce suferă, fără tentațiile slavei deșarte, ale orgoliului, fără să te crezi superior semenilor tăi care au căzut în patimi de necinste, căci ce avem noi în plus față de ei?
Destinul omului e acela de a fi fără Dumnezeu, și de a se descurca în oaste condiții vitrege. N-au fost ultimele cuvinte ale lui Hristos pe cruce: „Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46) Nu există strigăt mai teribil de la începutul lumii până la sfârșitul ei. Când dumnezeirea a asumat umanitatea în totalitatea ei, a asumat și această teribilă părăsire de Dumnezeu. Pare paradoxal, dar numai în părăsire fiecare om îl simte pe Hristos ca pe fratele său. Numai părăsirea, singurătatea cosmică, trăite până la punctul cel mai dureros, sunt calea de a ne ridica până la comuniunea cu Dumnezeu. Ne simțim depărtarea de Dumnezeu când ne constatăm incapacitatea de a ne gestiona grija pe care o avem, și când începem să facem ceva pentru asta.
*
„Cu cât creştinul trăieşte mai intens viaţa lăuntrică, cu atât e mai detaşat de lumea aceasta şi se apropie în mod imperceptibil de cealaltă lume.” Nu ne putem depăși grijile pentru că suntem prea legați de lume, e singurul resort care ne mișcă. Atunci, dacă faptelor care se petrec aici le acordăm o valoare unică și ireversibilă, cum am mai putea să ne detașăm de ele, cum să ne orientăm către cealaltă lume, despre care știm doar că există, dar nu ajunge vreo aromă de-a ei până la noi?
„Nici unul dintre cei care caută confortul să nu se aştepte să atingă pacea lăuntrică.” Confortul este, de fapt, ceea ce înlocuiește pacea lăuntrică. Suntem lipsiți de accesul la lăuntrul nostru, iar ca să putem trăi îl înlocuim cu ceea ce putem. Dar satisfacția pe care pe care ne-o dă împlinirea poftelor noastre nu este niciodată sigură. Știm că înlesnirile de care beneficiem se pot termina oricând, dispar banii ca să ni le putem procura, dispare sănătatea, iar în final dispare și viața. Nu pot căpăta pacea lăuntrică cât timp mă concentrez pe bunăstarea din cele din afară. Știu că e o bunăstare perisabilă, că va veni un moment în care o voi pierde, fie înainte de sfârșitul vieții, fie odată cu acesta. Dar asta nu mă împiedică să o urmăresc mai departe.
„După fiecare cădere, pocăinţa noastră slăbeşte. Ne obişnuim cu păcatele şi până la urmă nu mai simţim deloc acţiunea harului dumnezeiesc asupra noastră.” Fiecare avem patimile noastre. Dacă le repetăm, dacă devin obișnuință, nu mai lăsăm loc harului dumnezeiesc. Ne obișnuim cu această stare, nu ne mai pasă de chemarea credinței, de încercarea de a face ceva cu viața noastră. Ne complacem în această viață în care patima face legea, și începem să respingem ceea ce ar contraveni modului nostru de trai. Atunci devenim imuni la învățătură. Nici nu ne mai dăm seama că viețuim într-un mod greșit. Un om care s-a obișnuit să nu postească vreodată, să nu se abțină de la vreun lucru pe care l-ar putea avea, doar dacă nu-i permit banii sau sănătatea, nu va înțelege ce înseamnă asceza, de ce ar trebui să mă abțin de la anumite lucruri. Va fi mirat dacă cineva îi va spune că trăiește greșit, apoi va căuta să arate că modul lui de viață, în care caută să-și satisfacă toate poftele, fără vreo reținere de la ceva, e cel normal. Un astfel de om va ajunge să-l nege pe Dumnezeu, căci Dumnezeu e amintirea felului greșit în care trăiește. Asta înseamnă să fim atenți la calea pe care vom merge. Întotdeauna avem posibilitatea de a alege, dar pe măsură ce înaintăm pe una din căi, pe care o alegem în mod repetat, e mai greu să ieșim de pe ea. Dacă alegi calea satisfacerii poftelor, vei ajunge la un moment dat când va fi extrem de greu să mai renunți. Imposibil nu e, căci nimeni nu ne anulează libertatea, dar nu vom mai avea suficientă energie să putem să o facem. Vei prefera însă să-i respingi pe toți cei care ți-ar arăta cealaltă cale. E și acesta un mod de a rămâne consecvent.
Există un mod de a rămâne credincios și împietrit. Credința nu e un simplu set de idei primite, pe care le înregistrez și trec mai departe, ci un îndemn de a merge pe calea ei, de a atinge sfințenia „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Când renunț să mai fac ceva sunt asemenea demonilor, căci și „demonii cred şi se cutremură” (Iacov 2, 19). De multe ori, pentru că nu pot ajunge la măsurile pe care le văd descrise în cărțile de teologie, ajung la o blazare, în care continui să mă declar credincios, dar fără să mai fac cele ale credinței. Inima mea, gândurile, poftele mele sunt îndreptate către cele ale lumii, de aici îmi trag toată plăcerea și tot chinul..
„Bătrânul Mihail mi-a dat odată o bucată de hârtie pe care scria următorul lucru: «Bucuria şi necazul, înălţarea şi căderea, sănătatea şi boala, cinstea şi ruşinea, bogăţia şi sărăcia - toate vin de la Dumnezeu şi trebuie acceptate ca atare»”. Asta e problema de la început până la sfârșit. Reacția obișnuită este de revoltă sau de depresie, de a căuta să îndepărtez ceea ce nu-mi convine. Să acceptăm că totul vine de la Dumnezeu, dar nu că este voia Lui arbitrară, căreia mă supun fără s-o înțeleg, și pe care nu pot s-o cunosc. Să știu că există un Dumnezeu iubitor care îmi trimite exact acele lucruri de care am nevoie ca să pot să aud „ intră întru bucuria Domnului tău.”
Paul Curca
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius