PRIVEGHIUL Cap. Retragerea

[Ionescu Ion]

PRIVEGHIUL

fragment din romanul cu acelaşi titlu-

Retragera.

După venirea soldatului din retragere, tot satul se strânse la Păuna în curte. Femeia scosese nişte bănci lungi de la vechea cârciumă în curte ca să aibă lumea unde sa stea. Venise aproape tot
satul, mai ales femei să se intereseze de bărbaţii lor. Lăsaseră plugul în
brazdă şi veniseră să audă grozăviile pe care le povestea Ionel al lui Duran,
sosit proaspăt din retragere. Îl întrebase mai întâi gazda, Păuna, ce ştie de
copiii ei, doi băieţi tineri, ca floarea mărului, care plecaseră în război şi
nu se mai auzise nimic de ei. Ionel al lui Duran avea tot firul morţii lui
Gheorghe, unul din băieţii ei, sub ochi, dar nu ştia cum să înceapă şi ce să-i
spună femeii. Privi soarele care se lăsase peste salcâmii îmbobociţi şi se
gândi că nu mai vine nevastă-sa de la
plugodată, s-o vadă.

Cu Gheorghe se întâlnise cu două zile înainte de Crăciun, pare-se pe 23 decembrie. Îl strigase Gheorghe din mulţimea soldaţilor: ,,Băăă, Ionelee, băăă!”. Era glas cunoscut şi, când s-ă întors să-l vadă, era chiar el,
Gheorghe, în carne şi oase cu două bobine la spinare, trăgea de ele să întindă
nişte fire. ,,Tu eşti, Gheorghe?” ,,Eu sunt, măi, frate-mio!” Şi s-au
îmbrăţişat şi s-au sărutat şi s-au tras mai la o parte sub un pod de lemn pe
Valea Donului să mai vorbească şi ei, poate aducea vreunul veşti proaspete de
acasă. ,,Ne-am terminat, apucă Gheorghe să-i spună, suntem încercuiti,
frăţioare, Eu vin de la Comandament şi toţi sunt cu moarte-n spinare. Ne-au
încercuit ruşii! Aici se vor da lupre grele! Nu se ştie dacă mai apucăm ziua de
mâine, Ionele!” Plângea şi tremura tot. Vorbea scurt şi se uita în toate
părţile, speriat. Se aciuaseră într-o groapă sub pod, spărseseră o ceapă şi-o
mâncau cu nişte biscuiţi pe care-i mai găsiseră prin raniţe.

În timp ce vorbeau de-ale casei, a venit un avion şi s-a lăsat jos de tot, a aterizat lângă ei şi din el a coborât un general. Imediat un soldat i-a dat o pâlnie, a pus-o la gură şi a început să strige: ,,Fraţi români!( îi
tremurau mâinile şi picioarele), fraţi români! Suntem încercuiţi,
în-cer-cu-i-ţi- repetă el silabisind cuvintele- să audă tot soldatul, trebuie
să scăpam cât mai repede din acest iad. Am băgat o unitate blindata sa sparga
frontul ca să putem să ieşim din încercuire, să ne putem salva…” Toţi
rămăseseră cu gurile căscate. ,,Adica ce sa facem?”- se întrebau ei. Generalul
imediat s-ă urcat în acelaşi avion şi ă decolat, s-a învârtit o data pe
deasupra lor, ă tăiat apele Donului şi s-ă pierdut în zare… ,,Şi pe noi cui ne
laşi, măăă?- a strigat un soldat înfuriat.Dumnezeii lor de gradaţi!”-mai avu el
timp să zică.

Pentru Ionel al lui Duran era parcă un vis pe care-l visase. Şi povestea cu întreruperi. Ochii femeilor erau pe el, ascultau numai ochi şi urechi. ,,Curgea Donul, curgea…Dunăre, fraţilor, nu alta… Ca un şarpe se vedea
de pe coama dealului. După plecarea avionului, Gheorghe a luat bobinele la
spinare şi a plecat. ( De aici începea
tragedia, de care Ionel se ferea s-o povestească) După care, lăsă el glasul mai
moale, a venit un tunet şi apoi un fulger şi s-a aprins cerul, am văzut cum
s-au amestecat cai si căruţe şi oameni, cum săreau în sus şi cădeau bucăţi din
ele, carne de om, mâini si picioare sfârtecate, un fel de apocalipsă” ,,Şi
Gheorghe?”-veni întrebarea Păunii ca un cuţin înfipt în sufletul lui. ,, Nu
l-am mai văzut, ţaţă Păuno!”- minti el, deşi avea toată tragedia morţii sub
ochi. Realitatea fusese alta, îl văzuse cum îl ridicase în sus suflul unui
proiectil şi căzuse jos numai bucăţi de carne şi apoi nu s-a mai uitat, n-a
vrut să mai vadă nimic, a luat-o la fugă ca un besmetic spre apa Donului…Vedea
cum înghiţeau apele Donului oamenii, căruţele, masinile, tunurile şi caii… Se
înroşise totul, părea un râu din lumile apocalipsei… ,,Şi cătuşele lătrau ca
nişte căţele turbate: paca, paca, paca!- reluă el povestirea, frate-mio şi
draga lume, ce-am văzut eu acolo să nu mai vadă neam de neamul meu…” ,,Ce, ce,
ce?- se zgâiau femeile, curioase. ,,Cum ce?-
sare el intrigat, adica nu erau ele în stare să priceapă ce e acela un
dezastru? Cum ce?-se întreba el teatral-cai şi oameni sfârtecaţi, jale şi
zbierete, o învalmăşală aiuritoare în care nu vedeai decât rânjete şi
plânsete…” După o pauză, timp în care-şi sterşe lacrimile, reluă:,, Şi eu,
rătăcit şi zăpăcit am luat-o la fuga după un cal cu hamurile târâş, când are
omul noroc, are, şi când vrea Dumnezeu, pupa-l-aş, o iau la fugă după el şi ma
agăt de hamuri, trăgându-mă-n apa rece ca gheaţa, intru pâna la burtă, apa
aceea parcă m-a trezit dintr-un somn; mă uitam şi-n urmă, mă gândeam ce-o să
mai fac, cătuşele răpăiau-răpăiau ca nişte căţele turbate, bietul cal se târa
cu mine prin valuri, nechezând îngrozit şi el… Îi vedeam doar coama şi botul
prin valuri şi câteodată urechile ciulite… Un camarad care rămasese pe mal striga
după mine, Ioneleeee, ia-mă şi pe mineeee că nu ştiu să înot, era tot călăraş
cu schimbul de la unitatea noastră de la Slatina… Ce să-l mai iau? Că eu
plângeam de fericire că scăpasem de-acolo, mă gândeam la copiii ăştia,
mânca-i-as ( copiii erau în braţe la el, doi băieţi, unul de patru ani şi altul
de doi ani, rodeau la bomboane şi se uitau si ei curioşi la el) şi la nevastă…
şi fraţilor, nu mai ştiu când am ajuns pe malul celălalt, m-am trezit mai mult îngheţat într-o pădure de mesteceni la
marginea unui colhoz, nu mai simţeam nimic, hainele mi se făcuseră scoarţă pe
mine şi bocancii îmi îngheţasera şi curgea apa din ei… Cât să fi fugit aşa, nu
mai ştiu…Auzeam ca prin vis hărmălaia aia depărtându-se şi eu parcă intram, ma
scufundam într-o groapă… Şi-am căzut pe nişte paie, aveam temperatura mare şi
începusem să aiurez… Dar am avut noroc de nişte oameni ai lui Dumnezeu c-au
avut grija de mine, m-au găsit acolo în neştire si m-au băgat în casă, m-am
trezit cu una pe care o chema Mariusea care-mi mângâia fruntea şi repeta mereu,
ia, ia, ia,zicea ea cu un glas dulce, voda, voda, celovec balnoi, balnoi… Am
stat acolo trei zile până m-am întremat, după care într-o noapte mi-ă arătat
direcţia încotro s-o iau, na levo, na levo, zicea ea, spre Trasnistria. Că omul
care e om tot om rămâne în orice împrejurare. Şi i-am sărutat şi eu mâna şi-am
taiat câmpul spre apa Nistrului, unde ne-au întâmpinat călauze de-ale noastre,
care ne îndreptau spre unităţile noastre de la Tighina. Aici am mai auzit si eu
vorbă românească după doi ani şi-am început sa plâng de bucurie şi să sărut ca
un nebun pământul bătrânei npoastre
Basarabii. În gară la Tighina ne-a primit un taraf de lăutari care cântau un
cântec de-al nostru:

De când nu te-am mai văzut, mânrdo,

S-ă făcut casa mormânt, mândro,

Tu cu plânsul, eu cu dorul, mândro,

Ai udat, mândro, ogorul”