O bună prietenă din Belgia, care îmi cunoaște preferințele literare, mi-a trimis recent câteva noutăți editoriale printre care o cărțulie savuroasă și neobișnuită încă de la titlu: Les Miscellanées d’un Bouquineur (Editura Les Belles Lettres, 2022). Toată lumea (nădăjduiesc, cel puțin) știe ce înseamnă „buchinist“. Fiind un cuvânt destul de vechi, „bouquineur“ are astăzi două sensuri: a) persoană care frecventează asiduu buchiniștii și b) persoană care citește mult. Virgile Stark, autorul cărțuliei care încape lejer în buzunarul de la piept, este și una și alta. De fapt, Stark e un pseudonim: aflu că e de profesie bibliotecar și că a mai publicat două volume, în care își afirmă iubirea pentru cartea tipărită și mefiența față de tehnologiile ce promovează lectura „dematerializată“. Să adaug că Les Belles Lettres este o editură celebră (are, la Paris, o librărie pe bulevardul Raspail), specializată în publicarea clasicilor greci și latini, fiecare volum având pe pagina din stânga textul în original, iar pe pagina din dreapta traducerea în franceză. Editura și-a diversificat producția, impunând autori interesanți, cum ar fi Philippe Muray.
Miscelaneele lui Virgile Stark includ 150 de notații de mici dimensiuni, de la câteva rânduri la câteva fraze, notații despre cărți, tipar, librării, biblioteci etc. Ne sunt reamintite, oportun, anumite particularități tipografice pe care la lectură, de regulă, le ignorăm. O serie de „pastile“ ar putea intra la rubrica de „curiozități amuzante“. E uimitor, de exemplu, să constați câte cuvinte includ rădăcina biblio: printre ele bibliomanie, bibliopatologie, bibliofobie, bibliocleptoman, bibliocen trism, biblioterapeut, bibliolatru etc. Un bibliocleptoman celebru a fost contele Libri (nume predestinat !), născut în 1803 și care, ajuns inspector general al bibliotecilor din Franța (!), a sustras cărți pe unde mergea să inspecteze; a fost condamnat la zece ani de închisoare, dar, în mod surprinzător, a fost apărat la proces de numeroși scriitori și erudiți, printre care Mérimée, ce a pus atâta ardoare în pledoaria lui încât a fost condamnat el însuși la două săptămâni de detenție. Obiectul „carte“ permite – și, s-ar zice, stimulează – tot felul de fantezii. Cifra Pi beneficiază de cinci volume ce conțin 25 de milioane de decimale (care sunt, după cum știm, infinite). Tot cinci volume are Enciclopedia deschiderilor în jocul de șah. Un anume Giulio Ser Giacomi, pe care Umberto Eco (alt mare amator de curiozități bibliofile) l-a considerat un „anonim celebru“, a publicat un volum de 1500 de pagini de corespondență cu Albert Einstein și Papa Pius al XII-lea, volum ce nu conține decât scrisorile lui, întrucât destinatarii nu i-au răspuns niciodată. Scriitorul și artistul „performeur“ Sheridan Simove a publicat în 2011 o carte cu toate paginile albe, carte intitulată La ce se gândește un bărbat în afară de sex. Curios este că volumul a avut succes, ocupând un loc onorabil pe site-ul Amazon. Charles Asselinau, prieten al lui Baudelaire, a inventat cuvântul „libricité“, pentru a-i caracteriza pe bibliofilii care întrețin cu cărțile o relație senzuală. La Biblioteca Națională a Franței cărțile erotice sunt grupate în așa-numitul „Infern“, secțiune creată în 1840; cele mai multe achiziții din această zonă s-au făcut către sfârșitul secolului al XIX-lea, grație unui librar care se numea Alphonse Labitte (francofonii vor aprecia). Cea mai veche greșeală de tipar se află într-o carte tipărită în atelierul lui Gutenberg la 1457: a apărut „spalmorum“ în loc de „psalmorum“ (de la „psalm“). La buchiniștii parizieni, în cele aproximativ 900 de cutii verzi, ar fi depozitate mai bine de 300 000 de cărți. Și Tokyo își are buchiniștii săi: se găsesc în cartierul Kanda-Jimbocho, sunt în număr de 163 și pun în vânzare mai bine de 10 milioane de cărți – e cel mai mare târg de carte din lume. Théophile Gautier era partizanul lecturii rapide: dintr-o carte, spunea el, trebuie citite doar prefața și tabla de materii. Tânărul Proust a lucrat, ca să-i facă plăcere tatălui său, la Biblioteca Mazarine. „Lucrat“ e un fel de a spune (oricum nu era plătit): a trecut pe la bibliotecă o singură dată, ca să doneze un exemplar din cartea sa, proaspăt apărută, Plăceri și Zile. Biblioteca Universității Yale păstrează un text misterios, numit „manuscrisul Voynich“: descoperit de bibliofilul Wilfrid Voynich, textul e scris într-un alfabet necunoscut și n-a fost descifrat nici până astăzi.
Biblioteci… Cea de la Harvard număra în 1723 doar 3 340 de cărți, majoritatea de teologie protestantă și scrise în latină. Marchiza de Pompadour era o cititoare pasionată și își constituise o bibliotecă de peste 3 000 de volume. Pe tavanul bibliotecii lui Montaigne sunt gravate 68 de maxime și sentențe (din Biblie, Sextus Empiricus, Lucrețiu, Euripide, Horațiu, Sofocle). Pictorul Claude Monet avea, la reședința lui de la Giverny, o foarte frumoasă bibliotecă – literatură, cărți de istorie și geografie etc. Napoleon nu concepea să nu aibă o carte la îndemână: în mai 1812, la Dresda, a împrumutat mai multe cărți de la bibliotecă, iar cum cărțile au ars în timpul campaniei din Rusia, a cumpărat în 1813 alte exemplare și le-a restituit bibliotecii. Charles de Gaulle era amator de cărți de istorie, dar citea și multă literatură: una din cărțile preferate a fost Mémoires d’outre-tombe a lui Chateaubriand. Biblioteca lui François Mitterrand număra 20 000 de volume – literatură (de calitate), puține cărți de istorie și din zona științelor umane. Pentru un plus de realism, Flaubert citea cărțile pe care le citeau personajele sale: vă dați seama cât a citit pentru Bouvard și Pécuchet! Hermann Hesse era un avizat bibliofil. În biblioteca lui Nietzsche literatura franceză era foarte bine reprezentată. Catalogul bibliotecii filosofului german număra 2 200 de titluri, ceea ce e nimica toată față de biblioteca lui Karl Lagerfeld. Creatorul de modă poseda 300 000 de cărți (!), a deschis o librărie de albume de artă și a lansat în 2012 un parfum, Paper Passion, cu nuanțe de carte veche. De dimensiuni mai umane era biblioteca lui Umberto Eco: 15 000 de cărți, a căror așezare era mereu modificată, scriitorul știind însă cu exactitate unde se găsește o anume carte.
Virgile Stark, cine o fi el, mă va ierta – sper – că am extras miscelanee din miscelaneele lui. Nu puteam să-mi refuz plăcerea acestui vagabondaj livresc.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius