În secolul XIX, cometa părea să fie o preocupare populară. „Dintre cîţi ştiau de spusa lui Falb, de la cel mai din urmă poltron pînă la cel mai hotărît dispreţuitor al morţii, nici un om în toate minţile n-a fost, la apropierea ceasului, cu desăvîrşire lipsit de grije; dacă nu de grije, măcar de un neastîmpăr neplăcut; dacă nici de asta, măcar de o netălmăcită şi furnicătoare nerăbdare”, scrie Caragiale în toamna lui 1899.
Teoriile care bagatelizează cometa nu mai sunt de nici un folos în faţa ştirii de gazetă. De aici, un tipic: sfârşitul lumii (fie el şi revoluţia lui Leonida) trebuie să se dea la ziar.
Marius Chicoş Rostogan îi dedică, post-factum, o prelegere, cu poanta la sfârşit – curajosul pedagog a lipsit de la exerciţ de teama cometei. Dar, ca orice hopa-Mitică, îşi reia poza, fără să recunoască nimic. E, în lumea lui Caragiale, un mod de viaţă.
Omenirea era deja păţită, din iunie ’61, când trece, periculos de aproape, pe lângă Pământ cometa căreia îi scrie, prevenitor, Alexandrescu. Mai concis şi mai reuşit, întrucâtva, decât izbutise să flateze aşteptatul an 1840.
Scurt spus, încrederea în viitor, care străbate veacul, face de nedorit o anulare brutală a acestui timp de la care se speră atât. Omenirea are putinţa să se îndrepte, iar corecţia divină poate să se mai amâne. Oricum ar fi, cometa atrage toate privirile. De-ar fi să-i credem Levant-ului, însuşi Vodă o urmăreşte, prin lunetă, din Turnul Colţei.
O cometă belle-époque este Halley, măturând pământul în 18 spre 19 mai 1910. Evenimentul prilejuieşte alte dialoguri cu cometa, aparţinându-le, de astă dată, lui Şt. O. Iosif & D. Anghel, respectiv lui Topârceanu, care dă răspunsul. Nu-i greu de văzut că gestionarea situaţiei, cel puţin din unghi literar, este mult mai puţin solemnă. Cometa lui Alexandrescu e mişcată de elanul unor oameni care şi-au pierdut măreţia de odinioară şi merită un răgaz să încerce a o redobândi, pe când cometa mai modernilor confraţi nu se mai oboseşte, blazată peste poate, să facă ordine pe pământ. Ce era generozitate devine spleen. Pragul lui 1900 fusese trecut.
În Craii de Curtea-Veche momentul cometei e folosit, exploatând ideea de apariţie, ca să marcheze o întâlnire. Şi, de bună seamă, un apus spectaculos. Al lui Pantazi şi-al unei lumi de care povestitorul care-l descoperă şi autorul care scrie sunt legaţi prin propria voinţă. În fapt, ca de alte ori, Caragiale tatăl şi fiul nu sunt mult diferiţi în, să spunem, tema cometei. Dincolo de neliniştea colectivă, căreia Alexandrescu, bunăoară, îi dă orientări de program naţional, e frica fiecăruia, măruntă şi de neocolit. Amprenta, care nu se poate confunda, a modernităţii.
Sunt, la Camil Petrescu, două discursuri aparent concurente despre sfârşit. Al lui Danton, „milioane şi milioane de oameni au murit... Milioane şi milioane de oameni vor muri. Dar numai moartea mea e moarte adevărată.”, şi discursul, mai difuz, din Patul lui Procust, ai cărui colocatari trăiesc sub presiunea catastrofei planetare. Nu e nici o solidaritate demnă de vremuri trecute în această pretinsă uniformitate a sfârşitului, un sfârşit al lumii, deodată cu persoana, ci doar un uriaş orgoliu demonstrativ. O retragere cu făclii. Şi poate, cine ştie, un leac de frică.
Ca fapt divers, Fred, când îl întâlneşte Ladima, într-un interior redecorat, se ştie, de doamna T., locuieşte nu acasă, ci în oraş, pe strada... Cometei, de mai de mult celebră.
În postmodernism, ştafeta cometei o ia Traian T. Coşovei. Iar potenţialul ei distructiv se diluează cu totul. Ceea ce nu înseamnă că desele arătări ale unei posibile linii de finish pentru Pământ lasă neatinsă literatura.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius