Autor: 
Merită salutată iniţiativa Editurii Spandugino de a reuni, într-o elegantă ediţie de opere, principalele volume ale profesorului Virgil Nemoianu, atît pe cele dinaintea plecării sale în Statele Unite, cît şi pe cele apărute după aceea. Prima apariţie din proiectata serie reuneşte debutul editorial din Structuralismul (1967) şi eseurile din Calmul valorilor (1971), sărind peste Simptome (1968), cu o lămurire preliminară din partea tînărului discipol Luigi Bambulea, o notă explicativă a autorului şi – ni se spune: în perspectiva unor viitoare cercetări ştiinţifice – o utilă trecere în revistă a textelor ce alcătuiesc sumarul volumului din 1971, corespunzînd datei şi locului publicării lor iniţiale în periodice sau ca prefeţe. Luigi Bambulea precizează, în „Lămurirea“ sa, că au fost retuşate, pe lîngă unele inadvertenţe stilistice, trei sau patru pasaje cu „reverenţe politicoase la adresa criticii marxiste“, prin care Nemoianu plătea un tribut ideologic minimal epocii. Ele erau, oricum, inaderente substanţei volumelor, care dezvoltau, sub camuflajul tolerat în epocă al studiilor literare, alte presupoziţii ideologice decît cele oficiale.
Echilibru organic între tradiţie şi inovaţie
De remarcat faptul că pe coperta a patra a ediţiei de faţă, cele două texte însoţitoare ale lui Toma Pavel şi, respectiv, Sorin Alexandrescu – foşti colegi ai lui Nemoianu din Cercul de poetică patronat de Tudor Vianu, Al. Rosetti şi Mihai Pop, deveniţi ulterior, ca şi el, personalităţi universitare ale exilului românesc – se referă exclusiv la Structuralismul, nu şi la Calmul valorilor… Un lucru e cert: micul volum din 1967 dă tonul, chiar dacă muzica o fac eseurile ulterioare. Structuralismul nu reprezintă, cum s-ar putea crede, o introducere în structuralism, nici o despărţire de el (de vreme ce tînărul autor nu-l practicase consecvent, cum o vor face, o vreme, Sorin Alexandrescu şi Toma Pavel), ci propune o expunere, o redimensionare şi o critică a acestuia dintr-o perspectivă culturală mai cuprinzătoare. O perspectivă de teorie culturală, dacă nu de filozofia culturii, în care putem citi deja printre rînduri inclusiv expunerea unui credo ideologic conservator, ce va fi explicitat în perioada americană. E drept: nu avem de-a face cu o expunere făţişă, ci cu una indirectă, marcată prin afirmarea unui sistem de valori specific, atît cît permiteau, la acea dată, rigorile unui sistem comunist proaspăt liberalizat prin recuperarea valorilor umanist-estetice şi naţionale. Căci paranteza temporală cuprinsă între apariţia celor două volume coincide cu perioada cea mai respirabilă, de maximă emancipare intelectuală şi deschidere externă a comunismului autohton.Diagnosticînd în voga sa un „semn al vremii“ demn de toată atenţia, Virgil Nemoianu abordează structuralismul dinspre noţiunea de „structură“, supunîndu-l unui examen istoric şi tipologic amplu în actualizările sale multiple: în ştiinţele sociale şi umane, în critica literară şi creaţia artistică, în epistemologia contemporană. Într-o astfel de perspectivă, orice preocupare pentru identificarea unei ordini interne a operei de artă devine structuralistă; protostructuralişti ne apar, astfel, şi Aristotel, şi Kant, şi fraţii Schlegel, şi Hartman, şi Dilthey… E interesant de observat că varianta computaţională, matematizată şi extrem-formalizată a structuralismului, considerată îndeobşte caracteristică fenomenului, este marginalizată şi, la limită, respinsă polemic (justificat, de altfel), ca semn al dezechilibrului şi excesului. Cu adevărat notabilă în acest mic studiu de tinereţe – dar fără vîrstă – rămîne tentativa lui Nemoianu de a elabora un tip antropologic specific („omul structuralist“). Un tip în care vom recunoaşte – cum altfel? – Weltanschauungul autorului – acel conservatorism „eliotian“ pragmatic şi raţional, înclinat spre echilibrul organic între tradiţie şi inovaţie: „Omul structuralist este lipsit de prejudecăţi şi iluzii; este un om corect, modest şi practic. Este incontestabilă legătura dintre orientarea structuralistă şi pragmatism (nu ca teorie filozofică, ci ca atitudine de viaţă). O gîndire integratoare şi echilibrată nu poate fi altfel decît organică…“.
Ar fi, probabil, fastidios să căutăm în aceste studii şi eseuri de tinereţe nuclee ce vor fi dezvoltate în studiile publicate în deceniile următoare, însă ele există şi sînt destul de numeroase. Rămîne în sarcina viitorilor studioşi să le sistematizeze. Nu pot să nu consemnez, totuşi, măcar cîteva. Într-un excurs preliminar al Structuralismului, autorul ajunge să conchidă că „Devine ispititoare o teorie a «secundarului» în cultură, a cărei concluzie ar fi, poate, că personalitatea şi unicitatea unui moment sînt date de ceea ce are el secundar, efemer, excentric“. O teorie a secundarului va apărea, în ediţie americană, în 1989, iar Structuralismul ne apare astăzi, retrospectiv, nu doar ca o virtualitate, ci şi ca un prim capitol al acesteia! Parte dintre eseurile despre poezia românească din Calmul valorilor anunţă, şi ele, Surîsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş (1994). Capitolul „Goldsmith şi mecanismele lumii idilice“ (iniţial, prefaţă la traducerea de la EpLU din 1967) va alimenta studiul despre „microarmonia“ modelului idilic în cultura romantică occidentală (la origine, teză de doctorat). Iar ecouri din Thomas Mann şi organicul (despre antigoetheanismul lui Mann) sau Bătrîneţe simptomatică (o biografie a operei lui Ernst Jünger) se vor regăsi în studiile mai noi ale lui Nemoianu despre cei doi prozatori germani.
Cel mai spectaculos, mai liber şi mai ludic dintre textele reunite între coperţile ediţiei de faţă este eseul ce încheie Calmul valorilor. „Preludii la o critică simptomatologică“ poate fi citit ca antimanifestul unui comparatist-peregrin printre opere, care trece mereu dincolo de estetic, dar nu rămîne niciodată dincoace de el. Spiritul său speculativ se mişcă aici liber prin istoria culturii, schimbă capricios traseele şi îşi dezvăluie, pieziş, propriul „arhipeleag interior“.
Critica literară ca parte a unei culturi
Însă credoul care-l defineşte în cel mai înalt grad rămîne „Două note despre critica literară“, un text succint în care Virgil Nemoianu taxează aspru critica leneşă, recenzistică, mioapă şi conjuncturală din România momentului, pledînd pentru o critică trans-estetică, umanistă în sens larg: „o critică eseistică, ce tinde către filozofia culturii. Acest fel de critică se ocupă de profitul pe care opera îl aduce spiritului uman sub diferitele aspecte. Este singura formă de critică în care opera poate fi într-adevăr pretext, iar critica rămîne totuşi critică, nu amabilă divagaţie, autobiografie sau cine ştie ce altceva“. Şi încă: „în critica noastră literară actuală lipsesc o orientare şi o practică de critică a culturii. Prea discutăm, special, literatura ca literatură. […] nu se poate face o critică literară efectivă fără a indica, într-un fel, că această literatură e parte a unei culturi, a unei societăţi şi fără a arăta cum se articulează la acea cultură. (Aşa au făcut toţi marii noştri critici: Maiorescu sau Lovinescu aveau teorii ale culturii foarte răspicate; fără să mai vorbim de Gherea sau Ibrăileanu. Şi nu numai la noi: Eliot, Gundolf şi atîţia alţii – toţi fac şi critică a culturii.) Aşa înţeleg eu angajarea criticului“. Afirmaţii actuale atunci, dar la fel de actuale şi azi…Toate textele pe teme „româneşti“ din Calmul valorilor au, de altfel, un caracter general sau, pentru a împrumuta un termen la modă,problem oriented; ele tratează despre rosturile literaturii, despre critica literară, despre varietatea poeziei, despre specificul regional sau despre traducere şi critica ei. Chiar şi atunci cînd se „aplică“ unor individualităţi (baladismul cerchiştilor sibieni şi al poeţilor români de după ei, critica lui Ion Pillat, I. Negoiţescu sau Cornel Regman etc.), Nemoianu o face tot din perspectiva unei concepţii generale, supraindividuale, delimitîndu-şi, nuanţat, propriul „canon“ axiologic. Nu altfel va proceda în textele despre literatura universală şi mai ales în excelentul studiu despre vîrstele „eseului estetic“ englez („Eseism şi estetism la Pater, Chesterton, Eliot“). Apropo de canonul personal: în poezia română, preferinţele autorului merg întotdeauna către modernii „clasicizanţi“: Ion Pillat, Philippide, baladiştii „cerchişti“ (Doinaş, Radu Stanca, Ioanichie Olteanu). Dintre falşii sau autenticii şaizecişti, sînt bonificaţi sofisticaţii fantaşti, în frunte cu Leonid Dimov şi Mircea Ivănescu, urmaţi de lirismul mitic al lui Ion Gheorghe sau Ion Alexandru, de poezia lui Ilie Constantin ş.a. Nu-s simpatizaţi, în schimb, suprarealiştii şi albatrosiştii; nici poezia lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Cezar Baltag nu-l convinge. Şi în literatura anglo-saxonă, americană, austriacă sau germană, unde se simte acasă, Nemoianu elogiază, persuasiv, o artă a ordinii şi disciplinei formale, a controlului emoţional şi a complexităţii integratoare, o artă melioristă a „omului-în societate“.
Îl vom regăsi, într-un plan mai larg, pledînd pentru virtuţile reactualizabile ale Renaşterii, Barocului, Clasicismului sau ale Romantismului „îmblînzit“, pentru umanismul „organic“, apolinic şi totalizant al lui Goethe sau pentru armonizarea contrariilor din tragicomedia teatrală. La polul inaderenţelor – moderate, dar consecvente – întîlnim, de fiecare dată, prometeismele, iraţionalismele dionisiace şi misticismele apocaliptice, radicalismul romantic, egotismul existenţialist, anarhismul avangardist, suprarealismul (cu tot ce exhibă subconştientul), beatnicii, Noul Roman francez...
Ar fi, desigur, destule lucruri de spus cu privire la deloc ocazionalele eseuri despre tragicomicul shakespearian şi teatrul modern, despre clasicismul distopic al lui Swift, despre „viciul“ estetic al lui Thomas de Quincey şi spiritul victorianismului, despre barocul în proza austriacă a secolului al XX-lea, despre poezia britanică şi americană modernă, despre „critica anglo-saxonă mai nouă“, poezia lui Edgar Lee Masters sau naraţiunile lui Salinger, Evelyn Waugh, Thornton Wilder şi John Cheever. Edificatoare şi deschizătoare de perspective ample, ele contribuie la developarea unei forma mentis pe care volumele care vor urma n-au făcut decît să o amplifice şi consolideze. Perspectiva a rămas însă neschimbată pînă azi, ca şi stilul robust şi erudit, pigmentat de plasticităţi voluptuoase. Între Virgil Nemoianu din etapa românească şi cel din etapa americană deosebirile ţin de eliberarea ideologică şi deschiderea epistemologică (ambele – surdinizate în prima fază), nu de substanţă.
Nu-i mai puţin adevărat că, spre deosebire de colegii săi ilustraţi, la vîrf, în critica de întîmpinare a literaturii române, la a cărei apărare şi ilustrare au contribuit decisiv, în acei ani, autorul Calmului valorilor, ca şi alţi universalişti congeneri, nu se putea realiza la parametri optimi în ţară, ci în Occident. Cu atît mai mult cu cît, în cazul său, ideologia liberal-conservatoare era o dimensiune centrală, în condiţii de monopol ideologic marxist-leninist. Redimensionat pe teren american, Virgil Nemoianu a devenit cel mai consistent gînditor conservator român din ultimele decenii şi un teoretician al culturii pe măsură. Avantajele şi limitele opţiunilor sale estetice sînt avantajele şi limitele opţiunilor sale cultural-ideologice, de care nu pot fi în nici un fel separate. Ele definesc, sub semnul „calmului valorilor“, locul geometric al unei personalităţi iradiante.
Virgil NEMOIANU
Opere. I. Critică literară, cultură şi societate, reflecţii, publicistică. 1. Structuralismul. Calmul valorilor
Editura Spandugino, Bucureşti, 2013, 354 p.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius