Predica Papei Benedict al XVI-lea la Liturghia din noaptea de Craciun

[Convergențe - Lumina]

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din noaptea de Crăciun
Bazilica San Pietro, 24 decembrie 2009
Dragi fraţi şi surori!

"Un prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă" (Isaia 9,5). Ceea ce Isaia, privind de departe înspre viitor, a profeţit consolând Israelul în mijlocul încercărilor şi întunericului, este acum proclamat de păstorilor ca o realitate prezentă de un înger, din care ieşea o lumină: "Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul" (Luca 2,11). Domnul este prezent. Din moment, Dumnezeu este cu adevărat "Dumnezeu cu noi". Nu mai este Dumnezeul îndepărtat care poate fi oarecum perceput, de departe, în creaţie şi în propria noastră conştiinţă. El a intrat în lume. Este aproape de noi. Cristos înviat le-a spus discipolilor Lui şi nouă: "Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Matei 28,20). Pentru voi s-a născut Mânuitorul: prin intermediul Evangheliei şi al celor care o proclamă, Dumnezeu ne aminteşte acum mesajul vestit de înger păstorilor. Este un mesaj care nu ne poate lăsa indiferenţi. Dacă e adevărat, el schimbă totul. Dacă e adevărat, mă priveşte şi pe mine. Asemenea păstorilor trebuie atunci să spun şi eu: Să mergem, vreau să merg la Betleem să văd Cuvântul care s-a împlinit. Episodul cu păstorii este inclus în Evanghelie cu un scop. Ei ne arată modul corect de a răspunde mesajului pe care şi noi l-am primit. Ce ne spun aceşti primi martori ai lui Dumnezeu întrupat?

Primul lucru care ni se spune despre păstori este că ei se aflau acolo pentru a veghea - au putut să audă mesajul tocmai pentru că erau treji. Şi noi trebuie să fim treji, pentru ca să putem auzi mesajul. Trebuie să fim persoane cu adevărat vigilente. Ce înseamnă aceasta? Principala diferenţă între cineva care visează şi cineva treaz este că visătorul se află într-o lume a sa. Eu-l lui este blocat în această lume de vis care este doar a lui, şi nu se relaţionează cu alţii. A te trezi înseamnă a părăsi această lume privată a ta şi a intra în realitatea comună, în adevărul care doar el poate să ne unească pe toţi. Conflictul şi lipsa reconcilierii în lume vin din faptul că suntem blocaţi în propriile interese şi opinii, în propriile noastre lumi mici. Egoismul, atât individual cât şi colectiv, ne face prizonierii propriilor interese şi dorinţe, ce stau împotriva adevărului şi ne separă pe unii de alţii. Treziţi-vă, ne spune Evanghelia. Ieşiţi afară pentru ca să intraţi în marele adevăr comun, în comuniunea cu Dumnezeul Unic. A te trezi înseamnă deci a-ţi dezvolta receptivitatea faţă de Dumnezeu: faţă de semnalele silenţioase cu care alege El să ne călăuzească; faţă de numeroasele indicii ale prezenţei Sale. Există persoane care se descriu ca fiind "afoni din punct de vedere religios". Capacitatea de a-l percepe pe Dumnezeu pare un dar refuzat unora. Şi într-adevăr, modul nostru de a gândi şi acţiona, mentalitatea lumii de astăzi, gama largă a experienţelor noastre reuşesc să reducă receptivitatea noastră faţă de Dumnezeu, să ne facă "afoni" faţă de El. Şi totuşi, în fiecare suflet este prezentă, în mod ascuns sau deschis, aşteptarea lui Dumnezeu, capacitatea de a-l întâlni. Pentru a ajunge la această stare de vigilenţă, această trezie faţă de ceea ce este esenţial, trebuie să ne rugăm pentru noi şi pentru ceilalţi, pentru cei care par a fi "afoni" şi în care totuşi este vie dorinţa ca Dumnezeu să se manifeste. Marele teolog Origine spunea: dacă aş avea darul să văd ceea ce a văzut Paul, aş putea chiar acum (în timpul Liturghiei) să contemplu marea ceată a îngerilor (cf. in Lc 23,9). Într-adevăr, în Sfânta Liturghie suntem înconjuraţi de îngerii lui Dumnezeu şi de sfinţi. Domnul însuşi este prezent în mijlocul nostru. Doamne, deschide-ne ochii inimilor noastre, pentru ca să devenim vigilenţi şi bine-văzători pentru ca astfel să te purtăm aproape şi de alţii!

Să revenim la Evanghelia Crăciunului. Ea ne spune că păstorii, după ce au ascultat mesajul îngerului, şi-au spus unii altora: "'Să mergem până la Betleem' [...] Au plecat, deci, în grabă" (Luca 2,15-16). "S-au grăbit", ne spune literalmente textul grec. Ceea ce le-a fost vestit era atât de important că au trebuit să plece imediat. Într-adevăr, ceea ce li s-a spus era complet dincolo de obişnuit. Schimba lumea. Se năştea Mântuitorul. Mult aşteptatul Fiu al lui David a venit în lume în oraşul Său. Ce putea fi mai important? Fără îndoială erau mânaţi şi de curiozitate, dar mai presus de toate de minunăţia veştii pe care au primit-o tocmai ei, cei mici, cei aparent neimportanţi. S-au grăbit, au mers imediat. În viaţa noastră de zi cu zi, lucrurile nu stau tot aşa. Majoritatea oamenilor nu consideră prioritare lucrurile lui Dumnezeu. Ele nu ne împing să reacţionăm imediat. Şi tocmai de aceea, cei mai mulţi dintre noi tindem să le amânăm. Mai întâi facem ceea ce ni se pare a fi mai urgent. În lista priorităţilor Dumnezeu se regăseşte cel mai adesea pe ultimul loc. Acestea - ne gândim - pot fi făcute oricând. Evanghelia ne spune: Dumnezeu are prioritatea maximă. Dacă există ceva în viaţa noastră care merită atenţie imediată, fără aşteptare, atunci aceasta este doar cauza lui Dumnezeu. O învăţătură din Regula Sfântului Benedict spune: "Nu puneţi nimic înaintea lucrării lui Dumnezeu (adică înaintea oficiului divin)". Pentru călugări Liturghia are prioritate maximă. Orice altceva vine după. În esenţă, însă, această frază se aplică fiecăruia. Dumnezeu este important, de departe realitatea cea mai importantă din vieţile noastre. Tocmai despre această prioritate ne învaţă păstorii. De la ei trebuie să învăţăm să nu ne lăsăm striviţi de toate problemele urgente din viaţa cotidiană. De la ei trebuie să învăţăm libertatea interioară de a pune pe plan secund celelalte sarcini - oricât de importante ar fi - pentru a înainta spre Dumnezeu, pentru a-l lăsa să intre în viaţa şi în timpul nostru. Timpul dat lui Dumnezeu şi, în numele Lui, semenilor noştri, nu este niciodată timp pierdut. Este timpul în care trăim cu adevărat, în care ne trăim cu adevărat umanitatea.

Unii comentatori observă faptul că păstorii, suflete simple, au fost primii care au venit la Isus la iesle şi l-au întâlnit pe Răscumpărătorul lumii. Magii veniţi din Orient, reprezentându-i pe cei cu rang şi renume, au venit mult mai târziu. Comentatorii continuă: este un lucru evident. Păstorii, de fapt, locuiau aproape. Ei trebuiau doar "să meargă" (cf. Luca 2,15), să traverseze o distanţă mică pentru a ajunge în apropiere. Magii, în schimb, locuiau departe. Ei au trebuit să parcurgă un drum lung şi dificil pentru a putea ajunge la Betleem. Şi au avut nevoie de călăuzire şi îndrumare. Ei bine, chiar şi astăzi există suflete simple şi umile care locuiesc foarte aproape de Domnul. Ele sunt, să spunem aşa, vecinii Săi şi pot să meargă cu uşurinţă să îl vadă. Dar cei mai mulţi dintre noi, oamenii moderni, locuim departe de Isus Cristos, de Cel care s-a întrupat, de Dumnezeu venit în mijlocul nostru. Trăim cu filosofii, afaceri şi ocupaţii lumeşti care ne absorb în totalitate şi ne ţin la mare distanţă de iesle. Dumnezeu trebuie în diferite moduri să ne împingă şi să ne întindă iar şi iar o mână, pentru ca să putem să găsim ieşirea din harababura gândurilor şi activităţilor noastre, pentru a descoperi calea care conduce la El. Pentru toţi există o cale. Pentru toţi Domnul oferă semnale adaptate fiecăruia. El ne cheamă pe toţi, pentru ca şi noi să putem spune: Haideţi, "să mergem" la Betleem - la Dumnezeu care a venit să ne întâlnească. Da, într-adevăr, Dumnezeu s-a pornit la drum spre noi. Noi singuri nu putem să ajungem până la El. Drumul depăşeşte forţele noastre. Dar Dumnezeu s-a coborât. El vine să ne întâlnească. El a parcurs cea mai mare parte din drum. Acum ne invită: Veniţi şi vedeţi cât de mult vă iubesc. Veniţi şi vedeţi că sunt aici. Transeamus usque Bethleem, spune Biblia în latină. Să mergem acolo! Să ne depăşim pe noi înşine! Să parcurgem drumul spre Dumnezeu în diverse moduri: pe calea interioară spre El, dar şi pe căi foarte concrete - în liturgia Bisericii, în slujirea aproapelui, în care Cristos mă aşteaptă.

Să ascultăm încă o dată Evanghelia. Păstorii îşi spun unul altuia motivul pentru care pornesc la drum: "Să vedem ce s-a întâmplat". Literalmente, textul grec spune: "Să vedem acest Cuvânt care s-a întâmplat aici". Da, aceasta este noutatea acestei nopţi: Cuvântul poate fi văzut. Pentru că s-a făcut trup. Dumnezeu a cărui imagine nu poate fi făcută - deoarece orice imagine l-ar reduce, sau mai degrabă denatura - acest Dumnezeu a devenit vizibil în Cel care este adevărata Sa imagine, după cum spune Sfântul Paul (cf. 2Corinteni 4,4; Coloseni 1,15). În figura lui Isus Cristos, în toată viaţa şi slujirea Sa, în moartea şi învierea Sa, putem vedea Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel însuşi misterul Dumnezeului celui viu. Aşa este Dumnezeu. Îngerul le-a spus păstorilor: "Acesta este semnul: veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle" (Luca 2,12; cf. 16). Semnul lui Dumnezeu, semnul care le este dat păstorilor şi nouă, nu este un miracol uimitor. Semnul lui Dumnezeu este umilinţa Sa. Semnul lui Dumnezeu este faptul că El se face pe sine mic; devine un copil; ne lasă să îl atingem şi ne cere să îl iubim. Cât ne-am dori noi, oamenii, un semn diferit, impunător, un semn inconfundabil al puterii lui Dumnezeu şi al măreţiei Sale! Dar semnul Său ne invită la credinţă şi iubire, şi astfel dă speranţă: aşa este Dumnezeu. El are putere, El este însăşi Bunătatea. Ne invită să devenim asemenea Lui. Da, într-adevăr, noi devenim asemenea lui Dumnezeu dacă ne lăsăm modelaţi de acest semn; dacă învăţăm umilinţa şi astfel adevărata măreţie; dacă renunţăm la violenţă şi ne folosim doar de armele adevărului şi iubirii. Origene, preluând cuvintele lui Ioan Botezătorul, a văzut exprimată esenţa păgânismului în simbolul pietrelor: păgânismul este lipsa sensibilităţii, înseamnă o inimă de piatră, incapabilă să iubească şi să perceapă iubirea lui Dumnezeu. Origene spune despre păgâni: "Lipsiţi de sentimente şi de raţiune, ei sunt transformaţi în pietre şi lemne" (in Lc 22,9). Cristos însă doreşte să ne dea o inimă de carne. Când îl vedem pe El, Dumnezeu care a devenit copil, inimile noastre se deschid. În Liturghia din Noaptea Sfântă, Dumnezeu vine la noi ca om, pentru ca noi să putem să devenim cu adevărat umani. Să îl ascultăm încă o dată pe Origene: "Într-adevăr, ce câştig ar fi pentru tine faptul că Cristos s-a întrupat odinioară, dacă nu ajunge până în inima ta? Să ne rugăm ca El să vină în noi în fiecare zi, pentru ca să putem spune: trăiesc, dar nu mai sunt eu cel ce trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine (Galateni 2,20)" (in Lc 22,3).

Da, pentru aceasta dorim să ne rugăm în această Noapte Sfântă. Doamne Isuse Cristoase, Tu care te-ai născut în Betleem, vino la noi! Intră în mine, în inima mea. Transformă-mă. Înnoieşte-mă. Fă ca eu şi noi toţi din piatră şi din lemn să devenim persoane vii, în care iubirea Ta este prezentă, şi lumea să fie transformată. Amin.