Predica Papala la Epifania Domnului (6 ianuarie 2010)

[Convergențe - Lumina]

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Solemnitatea Epifaniei Domnului
Bazilica San Pietro, miercuri, 6 ianuarie 2010
Dragi fraţi şi surori!

Astăzi, Solemnitatea Epifaniei, marea lumină care iradiază din Peştera din Betleem, prin intermediul Magilor care provin din Orient, inundă întreaga omenire. Prima lectură, luată din Cartea profetului Isaia, şi fragmentul din Evanghelia după Matei, pe care tocmai le-am ascultat, pun una lângă alta promisiunea şi împlinirea ei, în acea tensiune particulară care se întâlneşte atunci când se citesc unul după altul fragmente din Vechiul şi din Noul Testament. Iată apărând în faţa noastră viziunea splendidă a profetului Isaia care, după umilinţele suferite de poporul lui Israel din partea puterilor acestei lumi, vede momentul în care marea lumină a lui Dumnezeu, în mod aparent fără putere şi incapabil să protejeze poporul Său, va răsări peste tot pământul, astfel că regii popoarelor se vor închina în faţa lui, vor veni din toate colţurile lumii şi vor depune la picioarele lui comorile lor cele mai preţioase. Şi inima poporului fremăta de bucurie.
Faţă de o astfel de viziune, cea pe care ne-o prezintă evanghelistul Matei apare săracă şi modestă: ne pare imposibil să recunoaştem în ea împlinirea cuvintelor profetului Isaia. Într-adevăr, au sosit la Betleem nu puternicii şi regii pământului, ci câţiva Magi, personaje necunoscute, poate privite cu suspiciune, în nici un caz demne de vreo atenţie particulară. Locuitorii Ierusalimului sunt informaţi de cele întâmplate, dar nu consideră necesar să se deranjeze, şi nici măcar la Betleem nu pare să fie cineva care să se îngrijească de naşterea acestui Prunc, numit de Magi Regele Iudeilor, în afară de aceşti oameni veniţi din Orient care merg să îl viziteze. Puţin după, într-adevăr, când regele Irod va face să se înţeleagă cine deţine în mod efectiv puterea, constrângând Sfânta Familie să fugă în Egipt şi oferind o dovadă a cruzimii sale prin uciderea copiilor nevinovaţi (cf. Matei 2,13-18), episodul Magilor pare să fie şters şi uitat. Este, deci, de înţeles ca inima şi sufletul credincioşilor din toate secolele să fie atrase mai mult de viziunea profetului decât de relatarea sobră a evanghelistului, aşa cum atestă şi reprezentările acestei vizite în ieslele noastre, unde apar cămilele, dromaderii, regii puternici ai acestei lumi care îngenunchează în faţa Pruncului şi depun la picioarele lui darurile lor în cufere preţioase. Dar trebuie să dăm o mai mare atenţie la ceea ce ne transmit aceste două texte.

În realitate, ce anume a văzut Isaia cu privirea sa profetică? Într-un singur moment, el întrezăreşte o realitate destinată să marcheze întreaga istorie. Dar şi evenimentul pe care Matei ni-l povesteşte nu este un episod scurt care poate fi trecut cu vederea, care se încheie cu întoarcerea în grabă a Magilor în propriile lor ţinuturi. Dimpotrivă, este un început. Aceste personaje care provin din Orient nu sunt ultimele, ci primele din marea procesiune a celor care, de-a lungul tuturor epocilor istoriei, ştiu să recunoască mesajul stelei, ştiu să meargă pe căile indicate de Sfânta Scriptură şi ştiu să îl găsească, astfel, pe Cel care în mod aparent este slab şi fragil, dar care, în schimb, are puterea de a dărui inimii omului bucuria cea mai mare şi mai profundă. În El, într-adevăr, se manifestă realitatea minunată că Dumnezeu ne cunoaşte şi ne este aproape, că mărirea şi puterea Sa nu se exprimă în logica lumii, ci în logica unui prunc lipsit de apărare, a cărui forţă este numai aceea a iubirii care se încredinţează nouă. În drumul istoriei, există întotdeauna persoane care sunt iluminate de lumina stelei, care găsesc drumul şi ajung la El. Toate trăiesc, fiecare în felul ei, aceeaşi experienţă cu a Magilor.

Ei au adus aur, smirnă şi tămâie. Nu sunt, cu siguranţă, daruri care să răspundă unor necesităţi primare sau cotidiene. În acel moment, Sfânta Familie ar fi avut cu siguranţă mult mai mult nevoie de ceva diferit decât tămâie şi smirnă, şi nici aurul nu putea să îi fie util în mod imediat. Dar aceste daruri au o semnificaţie mai profundă: sunt un act de dreptate. Într-adevăr, după mentalitatea care era în vigoare în acel timp în Orient, reprezintă recunoaşterea unei persoane ca Dumnezeu şi Rege: sunt, aşadar, un act de supunere. Vor să spună că din acel moment cei care le-au dăruit aparţin suveranului şi îi recunosc autoritatea. Consecinţa care derivă de aici este imediată. Magii nu mai pot să continue pe drumul lor, nu mai pot să se întoarcă la Irod, nu mai pot să fie aliaţi cu acel suveran puternic şi crud. Au fost conduşi pentru totdeauna pe calea Pruncului, aceea care îi va face să îi lase deoparte pe cei mari şi puternici ai acestei lumi şi îi va duce la Cel care ne aşteaptă între cei săraci, calea iubirii care numai ea singură poate să transforme lumea.

Aşadar, nu numai că Magii s-au pornit la drum, dar de la acel act al lor a început ceva nou, a fost trasată o nouă cale, a coborât asupra lumii o nouă lumină care nu s-a stins. Se împlineşte viziunea profetului: acea lumină nu mai poate să fie ignorată în lume: oamenii vor merge la acel Prunc şi vor fi iluminaţi de bucuria pe care numai El ştie să o dea. Lumina Betleemului continuă să strălucească în toată lumea. Celor care au primit-o Sfântul Augustin le aminteşte: "Şi noi, recunoscându-l pe Hristos regele nostru şi preotul care a murit pentru noi, l-am onorat ca şi cum i-am fi oferit aur, smirnă şi tămâie; ne lipseşte doar să îl mărturisim mergând pe o cale diferită de cea pe care am venit" (Sermo 202. In Epiphania Domini, 3,4)

Dacă citim aşadar împreună promisiunea profetului Isaia şi împlinirea ei în Evanghelia lui Matei în marele context al întregii istorii, apare evident că ceea ce ne este spus, şi ceea ce încercăm să reproducem în iesle, nu este un vis şi nici un joc inutil de senzaţii şi de emoţii, lipsite de vigoare şi de realitate, ci este Adevărul care se răspândeşte în lume, chiar dacă Irod pare să fie mereu mai puternic şi acel Prunc pare să poată fi alungat între cei care nu au importanţă, sau chiar călcat în picioare. Dar numai în acel Prunc se manifestă puterea lui Dumnezeu, care adună oamenii din toate veacurile, pentru ca sub domnia Sa să parcurgă calea iubirii, care schimbă faţa lumii. Totuşi, chiar dacă cei puţini din Betleem au devenit mulţi, cei care cred în Isus Hristos par să fie mereu puţini. Mulţi au văzut steaua, dar numai puţini i-au înţeles mesajul. Cei care studiau Scriptura în timpul lui Isus cunoşteau perfect cuvântul lui Dumnezeu. Au fost în măsură să spună fără nici o dificultate ceea ce se putea găsi în ea referitor la locul în care se va naşte Mesia, dar, aşa cum spune sfântul Augustin: "li s-a întâmplat lor ca şi pietrelor miliare (care arată drumul): în timp ce au dat indicaţii călătorilor de pe drum, ei au rămas nemişcaţi" (Sermo 199. In Epiphania Domini, 1,2).

Putem atunci să ne întrebăm: care este motivul pentru care unii văd şi găsesc şi alţii nu? Ce anume deschide ochii şi inima? Ce anume le lipseşte celor care rămân indiferenţi, celor care arată drumul, dar nu se mişcă? Putem să răspundem: prea multă siguranţă în ei înşişi, pretenţia de a cunoaşte în mod perfect realitatea, prezumţia că au formulat deja o judecată definitivă asupra lucrurilor fac inimile lor închise şi insensibile faţă de noutatea lui Dumnezeu. Sunt siguri de ideea pe care şi-au făcut-o despre lume şi nu se mai lasă tulburaţi în intimitatea lor de aventura unui Dumnezeu care doreşte să îi întâlnească. Îşi pun încrederea lor mai degrabă în ei înşişi decât în El şi nu consideră posibil ca Dumnezeu să fie atât de mare încât să se poată face mic, astfel încât să se poată apropia cu adevărat de noi.

În sfârşit, ceea ce lipseşte este autentica smerenie, care ştie să se supună la ceea ce este mai mare, dar şi curajul autentic, care conduce la a crede în ceea ce este cu adevărat mare, chiar dacă se manifestă într-un Prunc fără apărare. Lipseşte capacitatea evanghelică de a fi copii în inimă, de a se minuna, şi de a ieşi din sine pentru a porni pe calea pe care o indică steaua, calea lui Dumnezeu. Domnul însă are puterea de a ne face capabili să vedem şi de a ne mântui. Dorim, aşadar, să îi cerem să ne dea o inimă înţeleaptă şi inocentă, care să ne permită să vedem steaua milostivirii Sale, să călătorim pe calea Sa, pentru a-l găsi şi a fi inundaţi de marea lumină şi de adevărata bucurie pe care El a adus-o în această lume. Amin!