Duminica trecuta am auzit Evanghelia despre minunata tarie a marii si atotputernicei lui Hristos prezente. Natanael, care punea la indoiala cuvantul apostolului Filip cum ca in lume ar fi aparut Mesia si acesta este Iisus din Nazaret, acest Natanael (chiar el) aflandu-se in fata Domnului insusi, L-a recunoscut si L-a marturisit Fiu al lui Dumnezeu si imparat al lui Israel. Evanghelia de astazi ne vorbeste de stradania cea mare si de lupta pe care o duce omul cu adevarat credincios ca sa ajunga in fata lui Hristos.
Patru barbati duc pe un altul, ruda de-a lor sau prieten, bolnav de paralizie. Il cara cu tot cu patul pe care zace, omul fiind cu totul slabanog si neajutorat. In zadar au incercat sa-si faca loc prin multime ca sa ajunga langa Domnul si, dand gres asa, ei incearca altfel: se catara pe acoperisul casei, il desfac si, cu mare truda, coboara pe acolo patul pe care zace bietul om, pana ce acesta se odihneste la picioarele minunatului Vindecator. Aceasta a fost masura credintei lor in Hristos.
Si vazand Iisus credinta lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale! Domnul nu le-a auzit din cuvinte credinta, ci a vazut-o. Vederea Lui, care patrunde in cele mai ascunse adancimi ale inimii, a privit la marea lor credinta. Iar cu ochii trupesti le-a vazut stradania de a-l aduce pe bolnav in fata Lui. Credinta lor se vadea Domnului si trupeste si duhovniceste.
I se vadea totodata si necredinta carturarilor aflati de fata. Acestia cugetau in inimile lor: Pentru ce vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate sa ierte pacatele, fara numai unul Dumnezeu? Domnul, cunoscand cu duhul Lui, ca asa cugetau ei in sine, a prins sa-i mustre cu blandete: De ce cugetati acestea in inimile voastre?
Domnul, cu patrunderea pe care o are, citeste in inimile prihanite tot atat de usor ca si in cele curate. Asa cum a vazut inima cea curata si fara viclesug a lui Natanael, vede si inimile necurate si pline de viclenie ale carturarilor. Si, ca sa le arate acestora ca are putere si asupra trupurilor si asupra sufletelor, putere si sa ierte pacatele si sa tamaduiasca boala, Domnul ii spune paraliticului: Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta. La porunca data cu atata tarie, bolnavul s-a sculat in-data si, luandu-si patul, a iesit inaintea tuturor, incat erau toti uimiti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Asemenea lucruri n-am vazut niciodata.
Priviti numai ce minunate puteri arata, dintr-o singura data, Domnul:
El patrunde inimile oamenilor, vede credinta unora si viclenia altora.
El iarta sufletului pacatul, vindecandu-l si curatindu-l de izvorul slabiciunii si al bolii sale.
El insanatoseste trupul bolnav si slabanogit cu taria cuvintelor Sale.
O, mare si infricosata, minunata si tamaduitoare este prezenta Dumnezeului Celui Viu! Dar trebuie mai intai sa ajungem sa stam in fata Lui. Este lucrul de capetenie pe calea mantuirii: sa vii cu credinta in fata Domnului, sa-I simti prezenta. Cateodata Domnul insusi vine si isi dezvaluie in noi prezenta-I plina de har, asa cum a venit la Marta si Maria in Betania, asa cumi-a aparutpe neasteptate apostolului Pavel in drum, iar celorlalti apostoli la Marea Galileii, si la Emaus, si in odaia cu usi incuiate, si Mariei Magdalena in gradina, si multor sfinti in visuri si vedenii.
Cateodata, omul e adus de altii in fata lui Hristos, cum l-a adus Andrei pe Simon Petru, si Filip pe Natanael, si cum urmasii apostolilor, propovaduitorii credintei, au adus la Hristos multime nenumarata de oameni.
Cateodata, in sfarsit, oamenii se lupta singuri sa ajunga la Domnul, ca acesti patru care au rupt acoperisul spre a-l cobori pe slabanog inaintea Domnului. Acestea sunt cele trei feluri in care oamenii ajung in fata Domnului. Sa ne silim si sa ne luptam ca sa ajungem in fata Domnului, si ca Dumnezeu sa ne ingaduie langa El, luminandu-ne cu prezenta Sa. Noi avem a strabate aceste trei cai luandu-le altfel la rand: trebuie mai intai sa facem tot ce putem ca sa ajungem in fata Domnului; apoi trebuie sa urmam drumul pe care ne duce sfanta si apostolica Biserica, parintii si invatatorii ei; si, pe urma, sa asteptam cu rugaciune si cu nadejde ca Dumnezeu sa ne aduca la Sine si sa ne lumineze cu prezenta Sa, sa ne dea tarie, sa ne vindece, sa ne mantuiasca.
Cat de mari trebuie sa fie stradaniile noastre de a ne face drum pana la Domnul se vede din pilda acestor patru care nu s-au dat in laturi sa se catere pe acoperis, fara sa le fie frica sau rusine, numai ca sa-l poata lasa pe prietenul bolnav inaintea Domnului Celui Viu. Pilda aceasta de staruinta seamana - daca nu chiar o intrece - cu cea a vaduvei care supara pe judecatorul cel nedrept cerandu-i mereu sa-i faca dreptate fata de un potrivnic (Luca 18,1-5). Iata ce inseamna sa implinesti porunca Domnului care este a striga ziua si noaptea catre El Se dovedeste astfel si adevarul unei alte porunci: Bate, si ti se va deschide (Matei 7, 7). Este, in sfarsit, lamurirea straniilor cuvinte ale lui Hristos: Imparatia cerurilor se ia cu silinta si silitorii o rapesc pe ea (Matei 11,12).
Domnul cere asadar celor ce-L urmeaza sa faca tot ce le sta in putere, sa se sileasca, sa lucreze cata vreme mai au lumina, sa se roage necontenit, sa ceara, sa caute, sa bata, sa posteasca, sa faca faptele milosteniei fara sa le numere - toate acestea sa le implineasca spre a li se deschide imparatia cerurilor: marea, infricosata, de viata datatoarea lui Dumnezeu prezenta. Privegheati dar in toata vremea, rugandu-va, spune Domnul, ca sa va invredniciti a scapa de toate cele ce au sa vina si a sta inaintea Fiului Omului (Luca 21, 36). Privegheaza si pazeste inima ta, ca sa nu se lipeasca de pamant; vegheaza asupra gandurilor tale, ca sa nu te duca departe de Dumnezeu; ia aminte la lucrul tau, ca sa iti inmultesti talantul, iar nu sa-l imputinezi si sa-l pierzi; pazeste zilele tale, ea sa nu vina pe nepregatite moartea peste tine si sa te gaseasca in pacate.
Aceasta este dreapta noastra credinta: lucratoare, rugatoare si veghetoare, patrunsa de lacrimi si truda. Nici o credinta nu cere ca a noastra atata stradanie din partea omului ca sa se poata acesta infatisa inaintea Fiului lui Dumnezeu. Lumea intreaga este chemata la aceasta stradanie, dar credinciosilor Sai Mantuitorul o cere anume, iar Biserica le-o repeta prin vremuri, din neam in neam, inaltand icoana multimii ce creste mereu a luptatorilor duhovnicesti care au implinit legea lui Hristos si s-au invrednicit de negraita slava si putere in cer si pe pamant.
Dar sa nu ne inselam crezand ca stradaniile noastre aduc dupa ele de la sine mantuirea. Sa nu ne inchipuim ca ar putea omul, straduindu-se, sa ajunga prin proprie silinta in fata Dumnezeului Celui Viu. Fara voia lui Dumnezeu nici un muritor nu poate sta inaintea fetei Sale. Pentru ca Domnul, care ne-a poruncit silinta si stradanie, spune in alt loc: Cand veti face cele poruncite voua, sa ziceti: Suntem slugi netrebnice, pentru ca am facut ceea ce eram datori sa facem (Matei 17,10). Si in alta parte: Nimeni nu poate sa vina la Mine daca nu-l va trage Tatal (Ioan 6, 44). Si iarasi: Fara Mine, nu puteti face nimic (Ioan 15, 5). Si iarasi, in alt loc: Prin har sunteti mantuiti (Efeseni 2, 5).
Ce sa mai spunem dupa toate acestea? Sa spunem ca toata stradania noastra e in zadar? Sa ne lasam in jos mainile, a neputinta, asteptand ca Domnul sa ne ia, cu puterea Sa, si sa ne aseze in fata-I? Zice proorocul Isaia: ... toate faptele dreptatii noastre ca un vesmant intinat (Isaia 64, 5). Vom lasa deoparte orice silinta? Dar oare, facand asa, nu ne vom asemana slugii care a ingropat talantul in pamant, pentru care fapta i-a strigat stapanul: Sluga vicleana si lenesa ! (Matei 25, 26)? Sa fim chibzuiti, sa ne silim a implini poruncile cele limpezi ale Domnului. Noi ne silim, iar lui Dumnezeu singur ii sta in putere sa binecuvanteze stradania noastra si sa ne aduca in fata Sa.
Apostolul Pavel a aratat limpede lucrul acesta: Eu am sadit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a facut sa creasca. Astfel nici cel ce sadeste nu e ceva, nici cel ce uda, ci numai Dumnezeu care face sa creasca (1 Corinteni 3, 6-7). Totul, asadar, e in mana lui Dumnezeu: sta in puterea, in intelepciunea, in mila Lui. Noi trebuie sa sadim si sa adapam, si nu putem sa ne abatem de la aceasta indatorire fara sa cadem in primejdia vesnicei pierzanii.
Datoria lucratorului e sa sadeasca si sa ude, dar de puterea si de intelepciunea si de mila lui Dumnezeu depinde daca samanta prinde sau nu prinde radacina, creste sau nu, aduce sau nu aduce roade.
Datoria savantului e sa cerceteze si sa caute, dar depinde de puterea, de intelepciunea si de mila lui Dumnezeu daca i se va dezvalui cunoasterea.
E datoria parintelui sa-si creasca in frica lui Dumnezeu copilul, dar depinde de puterea, de intelepciunea si de mila lui Dumnezeu viata acestui copil.
E datoria preotului sa invete, sa indrumeze, sa indrepteze pe credinciosi, dar depinde de puterea, de intelepciunea si de mila lui Dumnezeu daca stradania lui rodeste.
E datoria noastra a tuturor sa ne silim si sa facem totul ca sa fim vrednici sa stam in fata Fiului lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, de intelepciunea si de mila lui Dumnezeu daca vom fi sau nu vom fi ingaduiti langa Domnul.
Dar sa nu luptam fara nadejde in mila lui Dumnezeu! Fie ca stradaniile noastre sa fie straluminate de nadejdea ca Domnul e langa noi, si ca ne va primi si pe noi intru lumina fetei Sale. Nu e fantana mai adanca, mai nesecata decat mila lui Dumnezeu! Cand Fiul Risipitor si-a venit intru sine dupa groaznica-i cadere intre porci, milostivul tata a iesit sa-l intampine, l-a imbratisat si l-a iertat.
Dumnezeu nu osteneste sa iasa in intampinarea copiilor sai care se intorc, isi intinde bratele spre toti cei care se indreapta spre El. Tins-am mainile Mele in toata vremea spre un popor razvratit (Isaia 65, 2), spune Domnul despre evrei. Daca Domnul isi intinde bratele catre cei razvratiti, cum nu Si le-ar intinde spre cei ascultatori? Spune proorocul David, cel ascultator: Vazut-am mai inainte pe Domnul inaintea mea pururea, ca de-a dreapta mea este ca sa nu ma clatin (Psalm 15, 8). Pe cei care se lupta spre mantuire, Dumnezeu nu ii lipseste de-a sta inaintea fetei Sale. Sa nu socotim asadar ca nevointele ne sunt in zadar, cum fac cei fara Dumnezeu si deznadajduitii; ci silindu-ne si trudind, sa nadajduim in mila Domnului Dumnezeu. Si mai ales in vremea Marelui Post sa ne inmultim stradaniile, asa cum ne invata Sfanta Biserica. Iar cararea intru acestea sa ne fie luminata ele pilda celor patru care s au suit pe acoperis, l-au rupt si l-au asezat pe al cincilea, pe prietenul bolnav, inaintea Domnului.
Daca o cincime din suflet ne e paralizat, sau bolnav, sa ne grabim a o aduce cu cele patru tefere inaintea Domnului, si El va vindeca ce-i bolnav in noi. Daca unul din cinci simturi ni s-a smintit de catre lume si boleste, sa alergam cu celelalte patru inaintea Domnului, ca sa aiba El mila de cel bolnav si sa-l vindece. Cand e bolnava o parte din trup, doctorul prescrie doua feluri de ingrijire: grija de madularul bolnav, si intarirea celor tefere, incat acestea fiind mai sanatoase, mai puternice, sa tina cumpana partii bolnave. Asa e si cu sufletul. Daca ne indoim cu mintea, sa alergam cu inima a ne intari in credinta si, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa vindecam mintea bolnava. Daca am pacatuit uitand rugaciunea, sa ne grabim cu fapte de milostenie a restaura in noi rugaciunea pierduta; si asa cu toate.
Iar Domnul va vedea credinta noastra, stradania si silinta noastra, si va avea mila de noi. In indurarea-I fara margini, ne va lasa langa El, inaintea fetei Sale de viata datatoare, de unde primesc viata, putere si bucurie fara de numar cete ingeresti si armii de sfinti. A Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos fie slava si lauda, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Sfantul Nicolae Velimirovici
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius