24 februarie - 20 martie 2016
Muzeul de Artă Cluj-Napoca (MACN), instituție publică de interes județean, care funcționează sub autoritatea Consiliului Județean Cluj, organizează, în perioada 24 februarie – 20 martie 2016, expoziția intitulată generic Portretistică transilvană de secol XIX în patrimoniul Muzeului de Artă Cluj-Napoca (Colecția Casinei din Cluj).
Inaugurarea oficială va avea loc miercuri, 24 februarie 2016, ora 18:00, în prezența domnilor Lucian Nastasă-Kovács, manager al Muzeului de Artă Cluj-Napoca, Vákár István,vicepreședinte al Consiliului Județean Cluj, Vekov Károly, președinte al Casinei din Cluj, precum și a curatorului expoziției, doamna Pásztor Csenge Bíborka.
Consacrată genului portretistic, expoziția își propune să prezinte, în premieră, un fond patrimonial inedit, de certă importanță artistico-documentară, care lărgește perspectiva asupra producției picturii de șevalet transilvănene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, el reprezentând, totodată, și o mărturie valoroasă cu privire la un aspect semnificativ al istoriei orașului, și anume destinul așa-numitei "Casine din Cluj” și a colecției sale de portrete.
"Casinele”, introduse de contele Széchenyi István de Sárvár-Felsővidék (1791-1860) în Ungaria, iar sub influența sa directă și în Transilvania, au deținut o importanță deosebită atât în viața publică maghiară, cât și în cea românească, ele jucând rolul unor veritabile focare de cultură frecventate de personalități de seamă ale vieții politice, sociale și economice ale timpului sau chiar constituind nucleele unor viitoare societăți științifice. Prima societate românească de acest fel din Transilvania, Casina română din Brașov, a fost întemeiată în urbea de sub Tâmpa, în 1835, ca loc de întâlnire culturală pentru negustorii români, istoria ei fiind indisolubil legată și de marile lupte politice din vremea revoluției pașoptiste și a Memorandumului din anul 1892.
"Casina din Cluj” a fost înființată în anul 1833 de către reprezentanții nobilimii transilvănene, după modelul cluburilor englezeşti de la începutul secolului al XIX-lea, lucrările de construcţie ale sediului său monoetajat de pe strada Deák Ferenc (actualul Bulevard al Eroilor nr. 16) fiind încheiate la finele veacului. Costurile de amenajare a spaţiilor interioare ale noului aşezământ – mobilier, tablouri, inclusiv porțelanuri – au fost acoperite integral din donaţiile publice ale membrilor, nefiind însă exclusă nici posibilitatea ca, după finalizarea înălțării sediului, să fi fost achiziţionate și alte piese de utilitate.
Cum a evoluat apoi istoria Casinei, care au fost diversele evenimente istorice ale secolului XX ce și-au pus pecetea asupra destinului ei şi, nu în ultimul rând, a colecţiei de portrete, când și în ce împrejurări au fost îndepărtate aceste tablouri, ce s-a întâmplat ulterior cu respectivele opere de artă etc. – sunt doar câteva teme pe care şi-a propus să le elucideze cercetarea derulată de Pásztor Csenge Bíborka, curatorul expoziţiei. Cât privește contextul istoric al scoaterii portretelor din circuitul public obișnuit, acesta este unul deja aproape "clasic” pentru Europa centrală și de răsărit, în contextul sfârșitului celei de-a doua conflagrații mondiale, când Armata Roșie a ocupat țări care – mai apoi – vor fi incluse în așa-numitul "Bloc comunist”, Uniunea Sovietică impunând cu forța un regim politic și o ideologie ce vor domina spațiul vreme de aproape o jumătate de veac.
Ca un paradox însă, în toată perioada interbelică și până la finele ultimei conflagrații mondiale, edificiul Casinei din Cluj a funcționat ca sediu al comandamentelor diferitelor trupe militare, în mod succesiv române, maghiare și sovietice. Dacă în cazul primelor două corpuri de armată nu există informaţii privitoare la eventuale distrugeri provocate în interiorul clădirii, invazia sovietică s-a dovedit a fi cu adevărat fatală pentru sediul Casinei, situație ce s-a perpetuat în întreaga perioadă de instaurare a regimului comunist în România, pentru ca mai apoi să se manifeste un dezinteres major în ceea ce privește protejarea și conservarea monumentelor istorice, mai ales dacă acestea purtau pecetea culturală a unor grupuri etnice minoritare. Așa se face că multe dintre palatele și castelele transilvane au devenit sedii de CAP ori SMA, iar transformarea unora în sedii de școli sau cămine pentru elevi fiind deja un gest de bunăvoință. În aceste împrejurări, devastările, furturile și indolența au fost la ordinea zilei, clădirile ruinându-se pe zi ce trecea, în vreme ce mobilierul, bibliotecile impresionante, galeriile private, porțelanurile etc. au căzut pradă inițial soldaților, apoi activiștilor de partid și hoților de rând. Astfel, pierderile acumulate sunt practic incomensurabile, dispărând valori culturale de nerecuperat.
Începând cu anul 1946, asistăm treptat la suspendarea comitetului de conducere al Casinei din Cluj, iar mai apoi la desființarea ei. După dispersarea tablourilor datorată soldaților sovietici și arderea documentelor, a urmat mutarea a ceea ce s-a mai putut salva (părți din colecția de pictură și din bibliotecă) la sediul Societății Muzeului Ardelean, naționalizarea acesteia din urmă, survenită în 1948, pecetluind, fără nicio urmă de tăgadă, destinul lucrărilor. Arhivele, respectiv tablourile preluate, au intrat în posesia Academiei Române, iar în anul 1971, cele zece portrete aflate acum, în premieră, în expunere publică au fost transferate Muzeului de Artă, fiind introduse, alături de numeroase alte piese, într-o colecţie cu specific documentar.
Portretele în cauză, considerate multă vreme pierdute, înfățișează – cu excepția portretului contelui Széchenyi István, pictat la comandă de Barabás Miklós (1810-1898) – diferiți membri ai Casinei clujene, mai precis membrii săi fondatori, având rolul vădit de a-i omagia: Contele Bethlen János de Bethlen (1791–1852), Contele Kendeffy Ádám de Malmovíz (1795–1834), Bölöni Farkas Sándor (1795–1842), Baronul Wesselényi Miklós de Hadad (1795–1850), Contele Mikó Imre de Hidvég (1805–1870), Baronul Kemény Domokos (1807–1885), Baronul Wesselényi Ferenc cel tânăr de Hadad (1810–1885), Contele Bánffy Dániel de Losoncz (1812–1888), Contele Lázár Miklós de Szárhegy (1819–1889). Toate corespund unei tipologii portretistice specifice, și anume portretul de reprezentare și evocare, întemeiat pe anumite convenții: preponderent întâlnim „figura trei sferturi”, aproape de aceeași mărime (înregistrându-se diferențe minore), încadrată de accesorii simbolice care convertesc în plan vizual importanța și rolul social al celui reprezentat. În abordarea temei, accentul cade asupra reliefării fidele și minuțioase a particularităților de natură fizionomică, proprii modelului imortalizat, iar sub raportul limbajului plastic și al facturii execuției, lucrările rămân puternic cantonate în coordonatele stilistice ale artei academice.
Curator: Pásztor Csenge Bíborka
Comisar de expoziție: Alexandra Sârbu
Restaurarea unui număr de patru portrete de șevalet dintre cele aflate în expunere a fost realizată către domnul Ioan Muntean, expert-restaurator acreditat de Ministerul Culturii.
***
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius