Pompiliu Constantinescu

[altmariusliterar]

 de Ilie Constantin

http://www.romlit.ro/pompiliu_constantinescu Pompiliu Constantinescu (1901-1946) este, îndeosebi, un mare reprezentant al întâmpinării critice. Prefaţa lui G. Dimisianu la Figuri literare - culegere de patru sute de pagini din articolele, cronicile, studiile lui P.C. (Editura Minerva, 1989) - se deschide cu o frază a lui E. Lovinescu (din T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, 1942): "Pompiliu Constantinescu este criticul acestei generaţii". Dar cum trebuie să înţelegem respectiva aserţiune, ţinând seama că a treia generaţie post-maioresciană, formată de critici "unul mai bun decât altul" - G. Călinescu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu - se afla, de pe atunci, la zenit?  Insistând asupra locului acordat de Lovinescu, G. Dimisianu constată că prin criticul trebuie înţeles cronicarul prin excelenţă al marii promoţii, deci criticul de întâmpinare... Toţi aceşti post-maiorescieni posedau calităţile morale considerate de E. Lovinescu drept indispensabile oricărui critic: "seriozitatea profesională izvorâtă dintr-o mare conştiinţă a rolului îndeplinit ca un sacerdoţiu laic, obiectivitatea deci, curajul şi lipsa de oportunism." Mentorul Sburătorului îşi precizează gândul în ultima frază, ajungând la aspectul de "jertfă" al activităţii criticului de întâmpinare: "El se aplică astfel asupra obiectului studiat, numai din dorinţa de a-l lumina şi nu de a se pune în lumină pe sine: e o jertfă a persoanei sale, prin care tocmai şi-o sporeşte".  Judecata axiologică e de la sine înţeleasă în acest demers. Deşi Pompiliu Constantinescu s-a pronunţat printre cei dintâi, cel mai adesea primul, asupra multelor cărţi noi (şi nu numai!), "el a greşit cel mai puţin în situările valorice" - realizând "procentul maxim de valorări juste", zice G. Călinescu în Istoria... sa.  în anii 1967-1972, ediţia de Scrieri în cinci volume, îngrijită de Constanţa Constantinescu, readucea în atenţia cititorilor câteva mii de pagini ale unui critic mort la 45 de ani! Ordinea alfabetică în care erau dispuşi autorii comentaţi, altminteri mulţumitoare, părea a sublinia acuzaţia de lipsă a "proiectării" istorice ce i se aducea, pe nedrept lui P.C. Prefaţatorul selecţiei din 1989 (datorate Aurorei Slobodeanu, care, tocmai, alege dispunerea cronologică), susţine, şi sunt cu totul de acord cu el, că, deşi criticul nu va fi avut răgazul: "să realizeze, ca edificiu constituit, o istorie a literaturii române din secolele XIX şi XX, aceasta totuşi există în componentele ei neasamblate". G. Dimisianu o şi "descrie", convingător!  Pompiliu Constantinescu reprezintă un caz de critic "pur" (ca şi Şerban Cioculescu), neademenit de nici un alt gen: el nu a scris poezii ca Perpessicius, G. Călinesocu, T. Vianu, nu s-a lansat în pagini de proză ca G. Ibrăileanu, E. Lovinescu şi iar G. Călinescu. Exprimându-se exclusiv în critica literară, el revendică (în eseul "Critica literaţilor", din 1938) pentru aceasta o justificare printre muzele tradiţionale - chiar dacă acceptă pentru ea un tratament secundar: "Critica modernă este ea singură un gen literar, o creaţie, de al doilea ordin, dacă vreţi, a spiritului, lângă creaţia artistică, şi un vehicul de valorificare, fără prezenţa căruia literatura ar fi ea însăşi păgubită".  în acelaşi comentariu la antologia lui Perpessicius, De la Chateaubriand la Mallarmé, 1938, (reluată de Editura Dacia, în 1976), Pompiliu Constantinescu abordează o problemă, ce părea pe atunci (pentru unii, şi acum), spinoasă: cui să-i dăm crezare, criticului profesional sau criticului literar? Nu m-ar fi mirat, omeneşte vorbind, ca un critic din prima categorie să ia apărarea "alor săi", respingând imixitiunea literaţilor. El însă, continuându-l şi explicându-l pe Perpessicius, se străduieşte să înţeleagă rosturile deosebite ale celor două moduri de critică, apropierea posibilă dintre ele. Spre sfârşitul secolului XIX, se constatase o înăsprire a reacţiei oamenilor de litere francezi faţă de critica retrograd-universitară. Criticii literaţi îi numeau pe cei profesionali-universitari "eunuci ai literaturii", negându-le orice competenţă de vreme ce nu erau ei înşişi creatori.  Urmându-l pe Albert Thibaudet, Constantinescu, acordă criticii literaţilor locul ei meritat. Dacă Thibaudet o vede nici deasupra, nici sub critica profesională, ci paralelă cu aceasta, P.C. se serveşte de o admirabilă expresie idiomatică, situând-o peste capul criticii propriu-zise! între cele două există strânse relaţii, reciproce determinări: "Critica profesională, ca să fie valabilă, are nevoie de critica artiştilor. Fără ea, cea dintâi ar rămânea într-o tristă scleroză şi s-ar prăbuşi în neant. Fără critica profesională, revoluţiile artistice ar fi în primejdie să se anuleze şi să cadă în anarhie. Departe de a se anula, curentele se completează; şi tot aşa, departe de a se anula, critica profesională şi critica artistică se complinesc: de ordin diferit, ele îşi corespund scopului pentru care au fost create, printr-o disjuncţie naturală, adică de naturi deosebite".  Printre "componentele neasamblate", întrezărite de G. Dimisianu ca o istorie a literaturii române din veacurile XIX şi XX pe care timpul nu i-a îngăduit lui Pompiliu Constantinescu s-o realizeze, mă opresc la nişte consideraţii, apărute în două numere din Vremea, în 1937, asupra lui Mateiu Caragiale. Mai preţioasă decât influenţele din Poe, Villiers de l^Isle Adam şi Barbey d^Aurevilly îi pare lui P.C. filiaţia naţională, din Nicolae Filimon, Ion Ghica, Anton Pann şi, mai cu seamă, din Ion Luca Caragiale. Demonstraţia e bogată, precum această paralelă între multiformul Mitică (purtând felurite alte nume) din Momente şi "antreprenorul de vicii" Pirgu din Craii de Curtea-Veche:  ,Intermediarul amorurilor clandestine ale lui Paşadia, măscăriciul hilar şi antreprenorul de vicii Pirgu cuprinde mult din esenţa morală a neuitatului Mitică. Dar, pe când Mitică este, în concepţia lui Ion Luca, un inofensiv, un flecar şi un profitor mărunt, pe aceeaşi scară a degradării, Pirgu devine, în concepţia lui Matei, un Mitică primejdios, perfid şi lacom. Lipsit de orice scrupul, el e profitorul îndrăzneţ al marilor slăbiciuni aristocrate, maimuţoiul lubric şi cu pretenţii de gust şi chiverniseală din faza lui de totală ascensiune.(...) Este surprinzător câte filiaţii subterane se pot stabili între Pirgu şi tipurile lui Ion Luca, iar între el şi atâţia bărbaţi întreţinuţi din seria Momentelor, cu adaosul firesc al degradării, sunt încă tainice similitudini."  Chiar şi criticul ce se consacră mai ales literaturii naţionale, spune Pompiliu Constantinescu, se cuvine să aibă în vedere mersul literaturilor lumii: "critica însăşi riscă să se anemieze dacă rămâne în hotarele strict naţionale şi nu priveşte şi dincolo de ele. Şi nu e vorba numai de-a trage cu ochiul, să vadă ce se mai petrece prin vecini, ci trebuie să-şi facă o adevărată educaţie în spiritul veacului, fixat în ceea ce ne-am obişnuit a numi europeism şi universalism. Ca un geograf, care ar cunoaşte numai geografia ţării lui, un critic naţional specializat numai în reliefurile şi constituţia literaturii autohtone nu-şi poate revendica dreptul la viziunea totalitară a semnificaţiei valorilor din timpul său" (Nota Bene: Se înţelege că P.C. se referă la viziunea, să zicem: globală, atributul de "totalitară" - mai ales fiind vorba despre viziune! - a căpătat, mai ales după al doilea război mondial, un alt, trist, înţeles.)  Pompiliu Constantinescu rămâne ceea ce el însuşi cerea să fie un critic literar: un temperament, un gust, o cultură, o conştiinţă. Capacitatea sa de obiectivare nu va înceta să ne impresioneze, raportată la un peisaj literar bogat în polemici dure, cum era cel în care s-a exprimat.