Fiecare soroc sau fiecare moment prestabilit de pomenire a celor care au trecut la Domnul are o semnificație pentru persoana respectivă, dar și pentru întreaga Biserică. Pomenirile acestea, totdeauna se fac în stare de comuniune, în comunitate, pentru că nu există Parastase particulare sau individuale.
Pomenirea celui trecut la Domnul, la trei zile după moarte, se face întru slava Preasfintei Treimi, pentru că un creștin este botezat în numele Preasfintei Treimi, a mărturisit credința în Preasfânta Treime toată viața lui de creștin pe pământ, a preamărit slava și iubirea veșnică a Preasfintei Treimi, zicând adesea împreună cu toată Biserica: „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor, Amin!„. Deci, când preamărim pe Preasfânta Treime aici, pe pământ, spunem: „Și acum și pururea și în vecii vecilor„, iar aceasta înseamnă că trebuie să trăim și acum, și pururea, și în vecii vecilor, ca să putem preaslăvi, preamări sau lăuda iubirea nesfârșită, iubirea milostivă, iubirea mântuitoare și sfințitoare a Preasfintei Treimi pentru noi. Deci, pomenirea în ziua a treia după trecerea la cele veșnice a creștinului este, de fapt, ziua înmormântării, pentru că înmormântarea se face în a treia zi de la moarte, adică de la despărțirea sufletului de trup. (Aceasta ne amintește și de Învierea lui Hristos a treia zi)
Pomenirea celui trecut la Domnul se face apoi la 9 zile, întru amintirea celor 9 cete îngerești, care sunt și ele rugate, invocate să însoțească sufletul celui care a trecut din viața aceasta pământească la viața cerească, pentru că noi, în Biserică, ne rugăm împreună cu îngerii și împreună cu sfinții din toate timpurile și din toate locurile.
Pomenirea aceasta la 9 zile se face și întru amintirea ceasului al 9-lea, adică orele 3.00 după-amiază, când Mântuitorul Iisus Hristos și-a dat duhul pe cruce. Dar, înainte de aceasta, tâlharului care L-a mărturisit zicând: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!„, El i-a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!„. Deci, asemenea tâlharului care a cerut să fie pomenit întru Împărăția lui Dumnezeu, și căruia Hristos i-a răspuns: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!„, cerem și noi ca Hristos Domnul, Cel răstignit și înviat, să pomenească întru Împărăția Sa pe cel trecut din viața aceasta la viața veșnică. Este interesant de reținut că tâlharul a spus: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!„, iar Iisus nu i-a răspuns: „Astăzi vei fi cu Mine în Împărăție!”, ci „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!„. Raiul este arvuna Împărăției, iar Împărăția este plinătatea Raiului; deci Raiul este o stare de început a fericirii, iar Împărăția este starea desăvârșită, în care vor intra drepții și sfinții după Învierea cea de obște și după Judecata de Apoi.
Pomenirea la 40 de zile se face întru amintirea Înălțării Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos Cel răstignit, îngropat, înviat din morți și înălțat la ceruri. Pomenirea de astăzi este pomenirea de 40 de zile, iar potrivit tradiției duhovnicești a Bisericii noastre, în ziua a 40-a sufletul celui decedat se prezintă la judecata particulară în fața Preasfintei Treimi. Prin urmare, de mare folos îi este lui să fie însoțit de rugăciunile Bisericii întregi, de iubirea milostivă a Bisericii întregi, a Sfinților, dar și a credincioșilor, care se roagă în Biserica lui Hristos aici, pe pământ. Această rugăciune a Bisericii pentru cel care se află în fața Dreptului Judecător ajută la iertarea păcatelor care nu au mai fost mărturisite la spovedanie, din lipsă de timp uneori, sau îi ajută pe cei care s-au pocăit în cugetul lor, ca și tâlharul de pe cruce, dar nu au mai avut timp să arate și faptele bune ale pocăinței. Judecata aceasta la 40 de zile a sufletului despărțit de trup este numită și „judecata particulară”, „individuală” sau „personală”. Ea este o judecată provizorie și incompletă. De ce este ea provizorie și incompletă? Pentru că se așteaptă ca faptele noastre bune sau rele să rodească pozitiv, sau să influențeze în mod negativ generațiile care urmează. Numai la sfârșitul lumii, după învierea de obște, când la judecată participă nu numai sufletul, ci și trupul înviat, va fi o judecată definitivă, solemnă și completă. Deci, între judecata particulară a omului la 40 de zile după moarte și judecata finală sau universală ori Judecata de Apoi, există un timp în care Biserica se roagă pentru cei care au adormit în Domnul, adică întru credință și întru nădejdea învierii.
În ziua Judecății de Apoi, mijlocitori pentru toți oamenii și pentru toate neamurile, adică pentru toate persoanele și toate popoarele, pe lângă Hristos Judecătorul cel Drept și nemitarnic, adică incoruptibil, cum se spune în cărțile noastre de cult, se află Maica Domnului în dreapta și Sfântul Ioan Botezătorul în stânga, după cum se vede în icoana numită Deisis, a Judecății de Apoi. Maica Domnului reprezintă Biserica rugătoare, mijlocitoare, iar Sfântul Ioan Botezătorul, dascălul pocăinței, care mijlocește pentru cei care s-au pocăit, dar nu au mai avut timp să arate și faptele bune ale pocăinței în timpul vieții lor pe pământ.
Pomenirea morților se mai face la trei luni, la șase luni, la nouă luni și la un an, deci din trei în trei luni, tot spre slava Preasfintei Treimi și pentru a invoca iubirea milostivă a Preasfintei Treimi ca să-i ierte păcatele celui trecut la Domnul sau mutat de la noi, cum se spune în cărțile de cult. Deci, moartea nu este numai trecere dincolo de lumea văzută, ci și mutație la un alt mod de existență, unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci viață fără de sfârșit. Pomenirea celui trecut la Domnul se face în fiecare an, după modelul pomenirii martirilor sau a mucenicilor și după modelul pomenirii sfinților. Obligația fiecărui creștin pentru cei dragi ai săi care au trecut la Domnul este să facă pomenirea lor până la 7 ani, iar după aceea, ori de câte ori poate să o săvârșească. Însă, pomenirea slujitorilor Sfântului Altar se face în fiecare zi, la Liturghie, și în fiecare an, din neam în neam. Iar chiriarhii sunt pomeniți pe nume împreună cu fericiții și pururea pomeniții ctitori ai unei biserici, deci și atunci când aceștia nu mai au pe nimeni dintre rudele lor, ca viețuitori pe pământ, ca să-i pomenească.
Desigur, în calendar avem sâmbete speciale de pomenire a tuturor morților, mai ales sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, pentru ca cei care au trecut la Domnul să fie miluiți cu iertarea păcatelor în ziua Judecății de Apoi. Această sâmbătă se numește și „Moșii de iarnă”, apoi avem pomenirea de obște a morților și în sâmbăta dinaintea Rusaliilor sau a Pogorârii Duhului Sfânt (a „Moșilor de vară”), pentru ca Duhul Sfânt să curețe de tot păcatul și de toată întinăciunea sufletele celor care au trecut la Domnul întru credință și întru nădejdea învierii și să pregătească trupurile lor pentru starea de nestricăciune, fiindcă, așa cum ne arată cartea proorocului Iezechiel (cap. 37), la sfârșitul veacurilor toți oamenii vor învia prin puterea și lucrarea Duhului Sfânt.
În rezumat, însă, trebuie să spunem că pomenirea celor trecuți la Domnul, adică a celor decedați sau repausați, ori răposați, cum se mai spune în unele părți ale țării, are 3 semnificații profunde: mai întâi de toate, pomenirea aceasta, ca exercițiu al neuitării, este un act de credință ortodoxă; în al doilea rând, ea este un act de iubire milostivă și, în al treilea rând, ea este un act de speranță fermă că ne vom întâlni cu cei dragi ai noștri la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos întru slavă. De fapt, pe cei dragi îi simțim prezenți tot timpul când îi pomenim în rugăciune, fiindcă iubirea milostivă, cultivată prin rugăciune, este mai tare decât moartea! Dacă cineva unește la iubirea lui pentru alții rugăciunea lui profundă pentru mântuirea lor, iubirea lui devine mai tare decât moartea! De aceea, Nicolae Iorga spunea: „Oamenii nu mor cu adevărat când sunt coborâți în mormânt, ci când sunt uitați de către noi, când îi îngropăm nu în pământ, ci în uitare„. Deci, pomenirea aceasta ca neuitare a celor trecuți la Domnul înseamnă pentru noi o mărturisire a credinței că sufletul omului este nemuritor, întrucât a fost creat după chipul lui Dumnezeu cel nemuritor sau veșnic; și de aceea poartă în el dorul veșniciei, care uneori se manifestă prin dorința de a avea urmași, dorința de a se continua sau a rămâne în istorie, în timp, de a-și continua existența pe pământ prin operele de artă, prin ceea ce rămâne după el ca lumină. Toată această dorință este, de fapt, dor de viață veșnică, dor de veșnicie.
Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi!” (Ioan 11, 25). Chiar dacă va muri cu trupul, va fi viu cu sufletul, „și Eu îl voi învia pe el în ziua de apoi” (Ioan 6, 54). Deci, sufletul fiecărui om este nemuritor, dar când sufletul este și credincios, adică unit cu Dumnezeu, el păstrează starea de comuniune, de iubire cu Hristos, cu Sfânta Treime, cu sfinții lui Dumnezeu și cu Biserica rugătoare din cer și de pe pământ. Așadar, pomenirea morților nu este un simplu obicei, ci ea este o lucrare sfântă prin care se exprimă iubirea noastră față de cei pe care i-am iubit în timpul vieții pe pământ și pe care nu putem acum să-i uităm ca și când nu ar fi existat, pentru că atunci când noi i-am iubit pe ei și ei ne-au iubit pe noi, noi am rămas duhovnicește prezenți în ei și ei prezenți în noi. Iar comuniunea aceasta este simbolizată prin coliva făcută din boabe de grâu. Bobul de grâu, așa cum spune Mântuitorul Iisus Hristos, este simbol al Învierii – dacă nu este îngropat în pământ și nu putrezește, acesta nu rodește, nu înviază spre o rodire multiplă (cf. Ioan 12, 24). De aceea și colacii se fac din făină de grâu. Prin urmare, iubirea față de cei trecuți la Domnul se manifestă, așa cum am spus, mai ales prin rugăciunea noastră particulară, dar și prin rugăciunile Bisericii pentru cei adormiți în Domnul.
Iubirea aceasta s-a văzut încă din primele veacuri creștine, când creștinii au schimbat atitudinea față de moarte în comparație cu păgânismul. Locul în care se așeza trupul celui mort în antichitatea greco-romană, mai precis cutia din marmură sau din piatră se numea în grecește „sarcofag”, adică mâncător de carne sau de trup. Dar creștinii nu au mai numit cutia aceasta „sarcofag”, ci „sicriu”, adică un chivot în care se păstrează obiecte de mare preț. Mai târziu, sicriul s-a numit „raclă”, când în acesta erau păstrate osemintele sfinte ale creștinilor care au fost trecuți în rândul sfinților din calendar. Mai mult decât atât, locul în care păgânii își înmormântau morții se numea în grecește „necropolă”, adică „oraș al morților”.
Însă creștinii nu au mai numit locul de înmormântare „necropolă”, ci l-au numit „cimitir”, care în grecește înseamnă „dormitor”, adică loc de odihnă pentru o vreme, în așteptarea Învierii celei de obște. Deci, atât de mult prețuiau creștinii nu numai sufletele martirilor și ale credincioșilor dragi lor, ci și trupurile lor încât au schimbat terminologia veche arătând prin aceasta că cinstirea morților se face și prin modul în care prețuim trupurile sau osemintele lor și împodobim mormintele lor cu o lumânare, care este o floare a credinței, pusă pe mormânt lângă cruce, și cu flori aduse la mormânt. Gradul de civilizație și de credință al unui popor se vede și din felul în care acesta îngrijește mormintele. În general, popoarele migratoare nu aveau locuri stabile pentru morminte, își îngropau morții în fugă și plecau mai departe. Popoarele statornice, însă, își îngropau morții, îi venerau, îi cinsteau și făceau pomenirea lor din neam în neam, cultivând astfel continuitatea unui popor prin ciclul liturgic al pomenirilor celor trecuți la Domnul.
Am spus că pomenirea celor trecuți la Domnul, sau mutați la Domnul, este și un semn de speranță: când mergem la cimitir sărutăm crucea unde se află scris numele celui înmormântat, sau pe care se află chiar și fotografia celui înmormântat și ne rugăm pentru el, punem o lumânare pe mormânt ca semn al credinței noastre în Înviere, mărturisită în Crez: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie!” și avem speranța că într-o zi ne vom revedea în iubirea Preasfintei Treimi, în slava Mântuitorului Iisus Hristos și a Sfinților care au crezut în El.
Mântuitorul Iisus spune: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi și Eu pentru el înaintea Tatălui Care este Ceruri!” (Matei 10, 32). Cine L-a pomenit pe Dumnezeu în rugăciunile sale pe pământ, va fi pomenit în memoria eternă a lui Dumnezeu, în iubirea Preasfintei Treimi. De aceea, noi spunem: „Pomenește, Doamne, pe robii tăi„, adică „Adu-ți aminte, în iubirea Ta, de mântuirea lor„.
Astăzi am făcut pomenirea sau parastasul de 40 de zile pentru Mitropolitul Bartolomeu, care, așa cum spuneam în cuvântul nostru la slujba de înmormântare, a lăsat multă lumină în jur. Lumânările pe care le purtăm noi în mână sunt simbolul prezenței lui Hristos, Lumina lumii, în viața noastră, dar și simbolul vieții noastre. Fiecare dintre noi arde ca o lumânare încet-încet, an cu an, lună cu lună, săptămână cu săptămână și zi cu zi, înaintea Preasfintei Treimi, adunând lumină din credință, har și fapte bune și răspândind lumină în jur. Lumânarea din mâna noastră simbolizează taina vieții noastre ca lumină în fața lui Dumnezeu, Părintele Luminilor, de la Care vine toată darea cea bună și tot darul desăvârșit (cf. Iacov 1, 17).
Așadar, astăzi, cu lumânările în mână, ne-am adus aminte mai intens de lumina pe care Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Bartolomeu a lăsat-o prin scrierile sale, prin cuvântările sale, prin lucrările sale, prin instituțiile pe care le-a înființat. Am rămas impresionat azi-dimineață, ascultând la Radio Renașterea mărturia mai multor credincioși simpli, dar și a unor clerici, care au spus că timp 40 de zile s-au făcut pomeniri pentru el în toate parohiile, în toate mănăstirile și în multe case ale credincioșilor. Această legătură duhovnicească mai tare decât moartea, prin rugăciune, a fost exprimată de mai mulți credincioși, care au spus: „Nu ne vine să credem că este mort! Parcă simțim că este viu!„.
Să ne ajute Dumnezeu să simțim totdeauna că cine are credință în Dumnezeu și a fost rugător pe pământ va fi rugător și în ceruri și va fi pururea viu în viața și iubirea cea netrecătoare a Preasfintei Treimi, spre slava lui Dumnezeu și spre a noastră mântuire. Amin!
Veșnica lui pomenire!
+ DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit la slujba parastasului de 40 de zile a vrednicului de pomenire Arhiepiscopul și Mitropolitul Bartolomeu Anania, în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, sâmbătă, 05 martie 2011
Sursa: basilica.ro
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius