POEZII DE DRAGOSTE ŞI NU PREA

[Ionescu Ion]

spală-mă

spală-mă, mare, cu-a ta veşnicie,

şi tu, timpule, spală-mi păcatele,

sunt un biet muritor din pruncie,

nu-mi judeca trupul, ci faptele!

şi eu aş vrea ca să spăl cu leşie

trupul timpului mort în deşert

şi-apoi să-l fac bucuros să învie,

dându-mi din viaţă mai mult cu un sfert.

cronos aude, se scoală şi vine,

mă leagăna clipele lui lucitoare,

ca o casandră el mă previne

că viaţa aceasta e trecătoare…

o fi, îi răspund eu, mulţumit,

dar face cât veacul clipa trăită,

timpule, timpule,tu m-ai iubit

şi m-ai ferit de orice ispită…

2008

într-un an suprarealist

într-un an suprarealist

cu oameni paiaţe,

cu poezie pe bigudiuri,

cu bâlciul partidelor,

cu politicieni alandala,

cu circul de la televizor,

în arena acesta,

unde saltimbancii

şi oamenii de paie

umplu aerul

cu nişte ţipete de măscărici,

eu mă exilez

într-o primăvară

cu flori de cobalt

şi vreau să fac plajă

la Marea Moartă.

aşadar:

adio Budda

adio Shakespeare,

adio Rimbaud,

adio Eminescu,

plec din coşmarul

cauzei şi-al efectului

din această lume

isterizată,

spre lumea

de dincolo de noi…

2010

când…

când te sărut,

îţi caut forma

şi vreau

să-ţi pipăi conţinutul,

aş da pe tine tot avutul

şi ţi-aş închide filodorma.

chiar şi

în miezul voluptăţii,

aş năuci

ca un nebun,

m-aş arunca

cu tine-n hău,

spre- un nuştiu unde

nu ştiu cum…

un naufragiu

într-un ochi,

o lacrimă

cât Marea Mare

şi valuri-valuri

de durere

se zbat

ca într-o-nvolburare…

să nu atingi

acest sărut

căci are

lacrima-nnăuntru,

cănd pleci,

ascultă-mi

testamentul:

să mă îngropi

în ochii tăi,

c-au fost

la viaţa ta, femeie,

ca doi tâlhari,

ca doi călăi…

2010

tango

ce-a fost aseară?

s-a tot dus…

mirosul părului,

îmi e străin,

s-a oprit dansul

la balcon,

acum,

amurgul trist

îmi cade-n cap

şi luna beată

stă pe cer

ca o cocotă din Alger.

2010

lăsaţi-mă

lăsaţi-mă

ca pe o navă în derivă,

să descarc

necunoscute astre

pe insule pustii,

bătut de vânturi,

să mor

şi să-nviez

prin valurile mării,

la-ntâmplare

ca un proscris

şi fără lumânare.

făr-de pământ

şi făr-de ţară,

acolo-n arşiţa de vară,

să simt

doar fericirea

stinsă

şi moartea

ca dulce povară.

2010

sunt eu?

sunt eu

o răscruce a lumii?

mă locuieşte

întunericul nopţii?

sau umbra

străpunsă

de-al liniştii turn?

să nu mă credeţi nebun,

într-un timp lapidar,

când totul e

calp şi murdar,

întorc clepsidra

spre cer,

ca timpul,

un ceva efemer,

sa se oprească

în dulci armonii

în ciutura cu stelele vii,

să m-adape

cu ape

din fântâni celeste

săpate în piatră pe creste…

2010

ochii ei

ochii ei

sorb tot albastrul din cer,

bat lumina

cu pupilele,

etalând

în franjuri halouri,

cabrate

pe irişii excitaţi.

există

o veselie nebună

între sunete şi culori

şi-o dragoste

care acoperă cerul

cu ambiguitatea tăcerilor.

ochii ei

rup ziua în două,

ca pe o ambră dulce

şi dau foc corăbiilor

ce-nnegresc zarea…

atâta singurătate

e-n aur,

încât luna

nu mai e lună,

femeia trece pe lângă mine

ca un tren de noapte,

lăsând,

în loc de fum,

parfumul

părului ei incendiat…

2010