poemul singurătăţii

[Ionescu Ion]

îmi plimb singurătatea prin amurgul de flăcări,
(ce seri frumoase erau odată…)
prin gări pustii, în care oamenii nu mai aşteaptă nici un tren,
cu ochii întorşi spre suflet dau să mânânce câtorva păsări,
ca un rătăcit îl caut pe ulise pe mare,
ce să faci şi cu prietenii când nu poti să-i mai chemi în ajutor?
când trebuia să-i chem, era iarna, era ger, viscol,
ne strecuram unul pe lângă altul ca nişte laşi cu mantăile-n cap,
acum treizeci de ani ar fi fost altfel,
nu mă hrăneam cu disperarea
şi nu mă dureau sentimentele,
respiram un aer curat
şi mă urcam pe scări de mătase pâna la cer,
voiam să gust cât mai mult din nebunia raiului
pe care mi-l imaginam.
acum dorm pe perne de amintiri
lângă nimfa calipso.
ajuns pe insula ogygia,
de ce să mai stau şapte ani aici?
îmi e dor de ithaca mea cea părăsită
sa dorm în culcuş de puf şi în pat de abanos
să visez meandre vaduri de fericire;
după ce am pierdut totul, într-o luptă zadarnică,
m-am hotărât să-mi trag corabia la liman,
nu-mi mai pasă de carthagina;
semaforul vieţii se topeşte-n larg în întunericul nopţii,
rătăcitul din mine se chinuie să facă atlaz din fluturii nopţii,
ii de mătase pe un cer plin de stele,
să eternizez nimicul lângă pânzele lui Van Gogh.
de ce să mai surprind speranţa când ea a rămas descumpănită,
spânzurată de crăcile uscate ale pomului vieţii?
pe driadele dezbrăcate care dăruiesc bucuria trupurilor lor muritorilor
le văd ca prin vis ca pe nişte naiade desfrânate,
arse de soarele torid al verii care le zvântă bronzul de abanos al pielii.
şi când te gândeşti că încremenit mă voi încovoia,
cât timp astfel de trupuri vor sprijini orele pustii ale zilei
şi că n-am încotro,
trebuie să –mi leg ochii şi inima şi să cred că naufragiul,
e o poveste pe care-o ascult repovestită de tine, de mine, de el, de noi toţi…

12 august 2010