poemul-altar

[Ionescu Ion]

poemul-altar

aș fi putut să fiu altfel, poate zefir sau lumină,
aș fi putut să iubesc de trandafiri o grădină,
aș fi putut să fiu un cavaler al bunei purtări,
sau, de ce nu, gând purtat pe largi depărtări,
să fiu un ulise rătăcit de itaca mea părăsită
pe mări, prin pustiuri de gât cu ciclopii cei goi,
de la troia întors cu mintea în beznă de-atâta război,
aș fi putut să fiu stea căzătoare în marea cea mare,
să cad ca proscrisul pe-o pustie și tristă cărare,
să mă-nec în amarul durerilor mari și absurde,
tot ce văd și aud să mă prefac că sunt oarbe și surde,
să mă plimb prin universul plin de pustie,
să zbor peste pământ și pe cer și peste veacul ce-nvie,
prin vântul veșnic ce smulge pretutindeni și-nfășoară
melancolia dulce a candelei de seară,
să fiu un vrăjitor, marele preot al cuvintelor-har
să dau foc la vocale, să trec dincolo zarea peste hotar
și pentru cei săraci cu duhul ce nu au nicio vină
aș fi putut să fiu poemul-altar al acestui pământ
într-o biserică de lemn de maramureș, un sfânt,
să iau pe umăr moartea și s-o urc pe colină
în ținuturi acoperite de copacul enorm al lumii,
copac al înțelepciunii ce pătrunde până-n inima pământului
și curge odată cu muntele, cu abisul, cu steaua către stingerea sa,
cu ploile și semințele, cu amurgul și viforul spre neființă,
aș fi putut pe acest pământ plin cu reptile, să fiu orice ființă,
așa cum eva e caldă ca un pilastru cu părul bălan și ochiul albastru,
cu șolduri ca mănușile oalei de vin, cu țâțele lungi ca de capră,
așa și adam, semizeu, în grădina de vis, din apele ei se adapă,
o erezie târzie din care-am ieșit toți, copii, bunici și nepoți
și-am pornit lupta cu timpul absurd și cu styxul
la izvoarele căruia spală mama și plânge pe două izvoare de lacrimi
rufele, grânele din dârmon, fața ei albă ca laptele
ascultând doina, plânsul pruncului, strigătul bărbatului, jalea și faptele,
plămădind mierea acestui pământ cu ochii ei inocenți,
setea maternă scoasă din spuza meteoriților fosforescenți,
din care-au ieșit mămăliga mestecată pe pirostrii
și florile dulci cusute cu-atâta dragoste pe fote și ii.
poate-am băut din apele pecetluite de știme,
zeu uzurpat de la rit, blestemat și pângărit de-un părinte străbun
prefăcut în paianță nătângă, dușmănos și nebun
câte păcate, mireasma florilor, vânturi spurcate, decăzute din rit
doar domnul mai râde de lumea care l-a pângărit.
noi suntem copiii nefericiți ai sectei barbare, de pulberi,
decupați din orizonturi reci pe care, doamne, le spulberi,
din aștri, din vise la margini de sori, din calea lactee
sau cine știe din ce mamă străbună și tată… din ce galatee…

aș fi putut să fiu orice din toate aceste ipostaze absurde,
dar n-am luat din ele decât așteptările triste și surde,
cu gândul la trenul fantomă, am stat într-o gară mereu,
așteptând ca să vină fericit să mă ia trenul meu,
gara pustiu s-a făcut, trenul s-a rătăcit prin sahara,
așa am pierdut pe vecie și trenul și gara…

marţi, 25 decembrie 2012