Platon si gindirea psihologica

[altmariusideea]

Gigi Stanciu
http://www.revistanoinu.com/Platon-si-gandirea-psihologica.html


Corelaţia dintre evenimentele vieţii şi gândirea psihologică


În cadrul filosofiei clasice greceşti, personalitatea lui Platon reprezintă un moment de referinţă, fiind considerat cel mai mare gânditor idealist al acestei perioade. Epoca în care a trăit, respectiv anii 427-347 î.Hr., corespunde unei etape din istoria Greciei antice foarte frământate când, după regimul cel mai democrat al vremii, cel al strategului Pericle (443-429 î.Hr.), în cetatea-polis Atena, în timpul războiului peloponesiac, toate valorile recunoscute anterior se modifică, tot aşa cum şi viaţa lui Platon însuşi.

Provenind dintr-o familie de aristocraţi, după mamă coborâtor din legendarul rege legiuitor Solon, conform tradiţiei ateniene Platon a studiat la vârsta tinereţii filosofia, acea concepţie integratoare a tuturor cunoştinţelor epocii în care trăia. Deoarece Socrate era cel mai respectat filosof al vremii, pe care Platon se pare că l-a cunoscut de copil, sau după alţii la 20 de ani, el şi-a însuşit întocmai ideile novatoare ale acestuia, idei care coborau filosofia din cerurile zeilor pe pământ, printre oameni, propunându-le să se autocunoască, să caute adevărul în ei înşişi. Descoperirea adevărului se putea face prin metoda maieuticii, a „moşitului”, din aproape în aproape. Aceasta metodă se spune că i-a fost inspirată lui Socrate de mama sa, care era moaşă, ceea ce ne face să presupunem că gândirea grecilor vechi era profund intuitivă, gândire de poeţi ce se mirau naivi în faţa naturii, neavând suficiente cunoştinţe date de cercetarea raţională, precum avem noi, cei de azi.

În educaţia ateniană scopul final al acestei pregătiri era, pentru fiii celor bogaţi, acela de a deveni buni oameni politici, buni oratori, capabili să convingă auditoriul, de aceea retorica era la mare cinste; aflată la începuturile ei, filosofia era de multe ori doar o îndeletnicire orală, astfel că maestrul lui Platon, Socrate, nu a lăsat nimic scris; tot ce se ştie despre opera lui se datorează discipolilor, cel mai de seamă fiind Platon.

Socrate a trăit între anii 469-399 î.Hr., deci moartea i-a survenit la vârsta senectuţii, el fiind o personalitate emblematică şi datorită acestui aspect al longevităţii sale; şi azi avem tendinţa firească să ne respectăm bătrânii înţelepţi, comparându-i cu prea mulţii bătrâni deprimaţi, bolnavi, răpuşi de viaţă, debusolaţi, mult mai numeroşi decât cei senini şi cu adevărat înţelepţi. În plus, Socrate venea să repună în drepturi legea pe care mulţi din contemporanii săi o socoteau inutilă; respectat, ascultat, Socrate sfârşea prin a fi condamnat tocmai de cei pe care filosoful îi apărase, de conducătorii cetăţii nemultumiţi de popularitatea gânditorului care părea că îndeamna la revoltă împotriva lor, a celor ce încalcau legile naturii umane, închinându-se unor zei care uitaseră adevărata menire a omului: cea de a căuta binele, frumosul şi adevarul. Socotit instigator social, Socrate era condamnat la moarte, iar discipolul său cel mai devotat, aflat la vârsta de 28 de ani, urma să fie marcat pentru toată viaţa de acest sacrilegiu, de această încalcare flagrantă a legilor tocmai de cei care erau cei mai îndreptăţiţi să le respecte...

Studiind viaţa marelui filosof antic Platon îi putem înţelege şi mecanismele gândirii sale care au dus la elaborarea unui sistem filosofic aparent rupt de realitate, un sistem în care lumea are la bază Ideea. Apărea pentru prima dată desprinderea de materie, de înţelegerea unităţii lumii printr-un element primordial, lumea putând să se nască din ea însăşi, din Ideea pură. Era oare o încercare de delimitare a lumii reale de cea a ideilor, o rupere a filosofului de viaţa reală, o lume plină de minciună, imposibil de schimbat, sau era o detasare superioară, uşor arogantă, a înţeleptului care atinsese esenţa lumii, dar care devansa cu mult epoca în care trăia?

Se pare că de-a lungul existenţei sale, Platon nu a fost un învins, el nu s-a izolat de problemele cetăţii. În toate peregrinările sale în Egipt, în Megara, în Cirene, în Siracuza, el a căutat să influenţeze în mod benefic conducătorii, de multe ori tirani, de aceea şi ideea din „Republica”, opera sa cea mai cunoscută, de a înfăptui un stat în care filosoful să îi fie regelui sfătuitor, sfetnic, mentor spiritual. Şi visul i-a fost împlinit tocmai de elevul său pe care l-a format în celebra şcoală de la Atena, Academia, acesta nefiind altul decât Aristotel, cel mai mare filosof antic, profesorul celui mai mare rege al antichităţii, cel mai mare atât sub aspect politico-militar, cât mai ales ca deschizător de noi orizonturi culturale, Alexandru Macedon.

În sudul Italiei, la Siracuza, Platon a intrat în contact cu filosofii pitagoreici, şi ei tributari unei concepţii abstracte, aproape idealiste asupra lumii, cea în care numărul este elementul fundamental, „temelia” pe care se sprijină întreg edificiul existenţei: „El a îmbinat doctrinele lui Heraclit, ale pitagoreicilor şi ale lui Socrate. Cu privire la lucrurile sensibile, el este de acord cu Heraclit, în doctrina realitaţilor inteligibile cu Pitagora, iar în filosofia politică cu Socrate.”1

Drama vieţii lui Platon, dată de moartea nemeritată a mentorului său, dar şi propria sa formaţie intelectuală în mod sigur, gândirea sa mitică, i-au permis realizarea unei opere cu pronunţate valenţe literare, ceea ce îi conferă originalitate şi măreţie.

Cele mai cunoscute mituri se referă la dreptate şi nedreptate- mitul lui Gyges, la adevăr- mitul peşterii, la dragoste- mitul androginului. Aceasta modalitate de scriere a filosofiei sub forma miturilor, a pildelor am zice, cât şi forma pe care o îmbracă, aceea a dialogurilor, face ca opera lui Platon să fie foarte apreciată în epocă şi poate de aceea şi bine păstrată peste timp.

Dialogul, ca forma de exprimare a discursului filosofic, se pare că este creat pentru prima dată de Platon, cel care se numea în realitate Aristocles, ca şi bunicul său, Platon fiind un soi de poreclă ce simboliza „înălţimea frunţii sale sau abundenţa stilului său.” 2

Dialogul filosofic nu este un schimb de informaţii, ci construcţia unei idei din altă idee, dialogul filosofic nu rezolvă probleme ci problematizează, maestrul dintr-un dialog filosofic nu ştie răspunsurile, ci conduce gândirea spre întrebări din ce în ce mai adânci. În disputele filosofice partenerul de dialog nu este un inamic, ci acela care are o altă părere, crescută din dialogul însuşi, într-un dialog filosofic toţi învaţă, nimeni nu este atoateştiutor, toţi se ascultă şi se respectă.

„Dialogurile”, capodopere ale prozei clasice greceşti, cuprind numeroase lucrări:

„Apologia lui Socrate”, „Criton”, „Gorgias”, „Fedon”, „Banchetul”, „Republica”, „Sofistul”, „Timaios”. Din ele rezidă, în ciuda prezenţei aproape continue a lui Socrate, ideea de bază a filosofiei lui Platon, aceea că adevărata realitate o constituie Ideile:ideea de frumos, de bine, de adevăr, esenţe suprasensibile, imuabile, aflate într-o lume în afara timpului şi spaţiului, dominate de un principiu suprem, cel al unităţii în diversitate.

Viaţa lui Platon, ca şi a mentorului său, nu a fost una scurtă, ceea ce semnifică în mod sigur faptul că activitatea aceasta de gânditori, de mentori pentru cei tineri le asigura tuturor o longevitate şi o vivacitate peste medie. Poate că într-un alt spirit mai putin elevat, drama de tinereţe a lui Platon ar fi făcut adevărate ravagii, ajungând la patologic. La Platon s-a transformat într-o concepţie atât de armonioasă, de adâncă împăcare cu un destin aproape implacabil, destinul celui care crede în principii, pentru că aşa cum ne explica marele filosof, dezordinea într-un stat are trei cauze: legile rele, nerespectarea legilor şi lipsa lor, concluzionând că tot ce există este rău, bun sau neutru.

Pentru Platon virtutea reprezintă: cuminţenie, dreptate, curaj şi cumpătare. De aceea, conform acestor principii, el şi-a organizat continuu propria viaţă, o viaţă în slujba Ideii.