Urmarile inabusirii glasului constiintei. Pilda rabdarii lui Hristos (Capitolul 15, versetele 1-20)
„Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont”: aşa este transmis viitorimii în Simbolul creştin al credinţei nefericitul şi pururea ruşinosul nume al procuratorului roman care poartă răspunderea oficială pentru moartea Domnului Iisus Hristos.
Cine era omul acesta, care a jucat, cu voia Celui Preaînalt, un rol atât de fatal în soarta Mântuitorului ?
Despre originea lui Pilat şi despre viaţa pe care a dus-o până în anul 26 după Naşterea lui Hristos, atunci când a devenit al şaselea procurator al Iudeii, nu ştim prea multe lucruri. Prin condiţia sa socială făcea parte dintre cavaleri, adică din pătura inferioară a aristocraţiei romane. Numirea în postul de procurator al Iudeii a primit-o ca protejat al lui Seianus, puternicul favorit al împăratului Tiberiu. In sine, funcţia de procurator se mărginea la administrarea impozitelor de stat, dar în provinciile lipsite de însemnătate, unde nu se considera necesară numirea unor guvernatori cu împuterniciri speciale, adică a unor proconsuli sau pretori, procuratorului i se încredinţau adeseori toate drepturile administrative şi judiciare.
Pilat avea, la fel ca un pretor, drepturi depline de a rezolva toate problemele şi de a pronunţa sentinţe, mergând chiar până la pedeapsa capitală. In Iudeea el a acţionat cu extrema aroganţă, obrăznicie şi cruzime tipică a unui guvernator roman. Abia intrat în funcţia de procurator, că el, permiţându-le soldaţilor săi să aducă cu ei acvilele din argint şi alte însemne ale legiunilor din Cezareea în Ierusalim, a provocat în rândul iudeilor o explozie sălbatică de nemulţumire şi de protest împotriva acestui act, considerat de ei idolatrie şi profanare. Cinci zile şi cinci nopţi la rând, adeseori culcaţi pe pământul gol, iudeii au înconjurat palatul lui Pilat, aproape asediindu-l, adeseori, cu cereri şi ameninţări zgomotoase, şi nici măcar în a şasea zi nu voiau să plece, cu toate că, la ordinul lui Pilat, fuseseră înconjuraţi de soldaţii Romei, care ameninţau să-i măcelărească pe toţi, fără alegere. Procuratorul a fost silit să cedeze, însă conştiinţa dârzeniei şi fermităţii poporului cu care era nevoit să aibă de-a face a devenit pricina unui puternic resentiment de-a lungul întregii sale guvernări, umplându-l de sentimentul unui dezgust irezistibil faţă de iudei.
Ştim încă două cazuri când iudeii s-au indignat împotriva lui Pilat. în al doilea caz, revolta ar fî putut fi evitată dacă Pilat ar fi studiat caracterul lor cu mai multă atenţie şi ar fi fost mai îngăduitor faţă de superstiţiile care domneau printre ei. El s-a apucat să construiască un apeduct care să aducă apă din „iazurile lui Solomon”, fiindcă Ierusalimul suferea mereu de lipsa apei curate, sănătoase, mai ales de sărbători, când în oraş se adunau mase enorme de popor. Considerând aceasta o chestiune de salubritate publică, Pilat a luat sume însemnate din vistieria Templului, şi poporul, indignat, a pornit o răzvrătire sălbatică pentru a împiedica cheltuirea avutului sfinţit pentru nevoi lumeşti. Atunci, Pilat, scos din sărite de jignirile şi reproşurile iudeilor, şi-a travestit numeroşi soldaţi în haine evreieşti şi i-a trimis în mijlocul gloatei cu bâte şi pumnale, pentru a-i pedepsi pe instigatori. După ce iudeii au refuzat să se împrăştie paşnic, a fost dat semnalul, şi soldaţii au executat ordinele primite cu atâta zel, încât au rănit şi au omorât o mulţime de oameni vinovaţi şi nevinovaţi, şi au iscat o asemenea încăierare, încât mulţi au pierit călcaţi în picioare de mulţimea înspăimântată şi agitată.
Cea de-a treia revoltă l-a înverşunat şi mai mult pe procuratorul roman împotriva supuşilor săi, arătându-i că a trăi în mijlocul unui asemenea popor, chiar cu intenţii paşnice, este imposibil fără a-i jigni superstiţiile. în palatul ocupat de el în Ierusalim pe timpul sărbătorilor, Pilat a atârnat câteva scuturi aurite dedicate împăratului Tiberiu. Scuturile erau lipsite de orice simboluri păgâne şi reprezentau o simplă podoabă a reşedinţei particulare a procuratorului, însă pe ele erau prezente inscripţii dedicatorii, şi asta a fost destul pentru ca iudeii să se simtă jigniţi în credinţa lor. Totuşi, Pilat n-a vrut să cedeze - şi nu prea avea cum să înlăture scuturile fără să îl jignească pe mohorâtul şi suspiciosul împărat în cinstea căruia fuseseră puse. Atunci, conducătorii iudeilor au scris o plângere adresată direct împăratului, şi acesta, nedorind să irite poporul fără o nevoie neapărată, l-a mustrat pe Pilat şi a poruncit ca scuturile detestate de iudei să fie duse din Ierusalim în templul lui August din Cezareea.
Pe lângă aceste trei revolte, în Evanghelie se vorbeşte despre o altă tulburare, când Pilat a amestecat sângele unor galileeni cu cel al animalelor jertfite, dar în afara scurtei menţiuni din Evanghelie nu avem alte informaţii despre aceasta.
Dacă ţinem seama de aceste ciocniri ale procuratorului cu poporul iudeu şi de deznodământul acestora, neaşteptat şi nedorit pentru el, îi vom înţelege cu uşurinţă psihologia şi comportamentul din timpul procesului lui lisus. Primele trei revolte, în care a fost silit să cedeze pretenţiilor iudeilor, i-au dovedit suficient de limpede că autoritatea lui e, în esenţă, foarte limitată şi că poporul acela insistent şi fanatic, condus de preoţii şi bătrânii săi, nu se va opri în faţa vreunei piedici, ci va obţine ceea ce vrea. In special cazul când Pilat a fost mustrat de către Cezar îi va fi slujit drept avertisment ameninţător de a nu face în nici un caz ca ciocnirile cu iudeii să se prefacă într-o revoltă adevărată. A primi o a doua mustrare din partea crudului şi bănuitorului Tiberiu însemna în mod sigur nu numai să piardă funcţia de procurator, ci să şi fie supus exilului, ba poate unei pedepse şi mai aspre. Aşadar, Pilat se simţea „în buzunarul” iudeilor - acestui popor îndărătnic şi tare de cerbice, cu frunte de aramă şi grumaz de fier -, însă mândria lui de cavaler roman şi de guvernator se răzvrătea împotriva supunerii faţă de acest neam dispreţuit. Iată de ce în chestiunile controversate, care îl puteau pune în conflict cu sinedriul, era obligat să manevreze pe de o parte pentru a evita o nouă revoltă, iar pe de alta pentru a nu deveni definitiv o simplă marionetă în mâinile fruntaşilor iudei şi de a păstra măcar prestigiul exterior al puterii. Dacă avea planuri şi intenţii proprii, putea să şi le realizeze nu prin ordine sau prin violenţă, ci printr-o politică flexibilă şi abilă, pe calea compromisurilor, concesiilor şi înţelegerilor.
Reşedinţa guvernatorilor romani ai Iudeei se găsea la Cezareea, însă pe timpul praznicelor, când în condiţiile afluxului unui număr enorm de oameni se puteau întâmpla tot felul de neorânduieli, aceştia considerau de obicei necesară prezenţa lor în Ierusalim şi se mutau acolo, însoţiţi de o prezenţă militară sporită. In aceste perioade, Pilat ocupa în Ierusalim un palat magnific, construit de către Irod întâiul şi numit, în cinstea acestuia, Pretoriul lui Irod. Acest palat se afla în oraşul de sus, la sud-vest de Templu, şi reprezenta o clădire luxoasă, împodobită cu portice sculptate şi coloane din marmură de diferite culori, cu mozaicuri bogate, cu tot felul de arteziene, de bazine şi de alei înconjurate de verdeaţă. In acest pretoriu L-au dus legat pe Mântuitorul dis-de- dimineaţă arhiereii, cărturarii şi tot sinedriul, dându-L pe mâna lui Pilat, după ce au ţinut sfat. Era, probabil, în jurul orei şapte dimineaţa atunci când Iisus, istovit, bătut la interogatoriul arhieresc, a fost înfăţişat guvernatorului.
Neliniştit de vizita atât de matinală, însă, probabil, pregătit sufleteşte pentru probleme în această perioadă, Pilat a ieşit în aşa- numitul litbostraton („loc pardosit cu pietre”), la mulţimea care se adunase. Despre Iisus Hristos şi faptele Lui bineînţeles că procuratorul avea ştiinţă de multă vreme, dar se prea poate ca până atunci să nu se fi interesat de amănuntele vieţii şi lucrării Mântuitorului, ştiind doar că El nu prezintă nici un pericol pentru stăpânirea romană. Fără îndoială că Pilat ştia şi de întâmplările nopţii trecute - de arestarea lui Iisus, de convocarea sinedriului şi de toate celelalte, deoarece străjerii romani, care erau de o vigilenţă sporită în vremea praznicelor, îl anunţau pe guvernator despre toate evenimentele ce meritau atenţie. Pilat ştia chiar mult mai multe decât ar fi vrut şi, poate, s-ar fi aşteptat arhiereii: ştia că ei îl persecutau pe Prorocul galileean din motive personale - din invidie şi răutate. Aşadar, apariţia lui Iisus Hristos în calitate de arestat nu era o surpriză pentru procurator; neaşteptat era doar faptul că pentru a-L acuza venise întreg sinedriul, şi pe deasupra atât de devreme şi într-o asemenea zi, când orice israelit, indiferent dacă evlavia lui era sinceră sau făţarnică, se străduia pe cât îi sta în putere să se ţină cât mai departe de păgâni şi de tot ce era pâgânesc, ca să nu piardă curăţia pe care Legea o cerea pentru săvârşirea Paştilor.
Pilat a purces la interogatoriu fără întârziere. Ce învinuire aduceţi Omului Acestuia? - a întrebat el.
... Dacă ar fi să explicăm sensul lăuntric al acestor cuvinte, ele însemnau: „Ce te interesează învinuirile? Tu doar condamnă-L la moarte... Noi asta vrem, şi mai mult nu cerem de la tine.”
Pilat a fost indignat de această obrăznicie. I s-a adus un acuzat spre a fi judecat, şi nici măcar nu vor să-i spună despre ce este vorba!
Luaţi-L voi, a replicat el, şi judecaţi-L după legea voastră (In 18, 31).
Arhiereii au fost siliţi să o lase mai moale şi să îndeplinească cererea procuratorului. Ei L-au învinuit pe Hristos de multe (v. Mc. 15, 3). Desigur că motivele religioase, care serviseră drept temei pentru acuzarea Mântuitorului la judecata lui Caiafa şi a sinedriului, nu meritau nici o atenţie în ochii guvernatorului roman, care era păgân (v. Fapte 18, 12-16; 23, 26-29; 25,18-19, 24-25). Ca atare, trebuia să născocească altceva, şi dacă voiau condamnarea la moarte, acest scop era cel mai uşor de atins prin acuzaţia de crime politice, care se pedepseau mai sever decât celelalte. Iată de ce între ocările, ameninţările şi blestemele îndreptate împotriva Domnului puteau fi distinse limpede trei capete de acuzare: că El corupe poporul, că interzice plătirea impozitelor către stat şi că Se autointitulează împărat. Toate trei acuzaţiile erau evident mincinoase şi iudeii nu o puteau întări cu martori pe nici una. Pilat i-a dat atenţie numai ultimei, deoarece cuprindea o anumită aparenţă de adevăr şi, pe lângă asta, era cea mai primejdioasă.
El a început să-L interogheze pe Domnul, sperând că Acuzatul va mărturisi şi că această mărturisire, întotdeauna de dorit în practica judiciară romană, îi va da posibilitatea de a-L condamna şi fără mărturii. Rezultatul acestui interogatoriu a fost declaraţia solemnă şi cu totul neaşteptată pentru sinedriu: Eu nu găsesc în El nici o vină (In 18,38).
După o declaraţie atât de hotărâtă nu mai rămânea decât ca Iisus să fie pus în libertate şi să fie alungată gloata turbulentă, aşa cum avea să facă mai târziu Galion, proconsulul Ahaiei, când a fost judecat Apostolul Pavel. Pilat nu era însă atât de hotărât, şi de altfel însăşi poziţia lui era cu mult mai dificilă în Ierusalim - în acest cuib de viespi al iudaismului. Totuşi, nedorind să condamne un nevinovat, se străduia să găsească o ieşire din situaţia aceea dificilă şi neplăcută. La început, L-a trimis pe Iisus, întrucât Acesta era galileean, la Irod, cârmuitorul Galileii, care se afla şi el în Ierusalim, cu prilejul sărbătoririi Paştilor. Atunci când Irod L-a trimis înapoi pe Mântuitorul fără să ia nici o hotărâre, Pilat s-a gândit să se folosească de obiceiul iudeu care cerea să fie eliberat de Paşti unul dintre criminalii închişi în temniţă. Pe temeiul acestui obicei, procuratorul a propus gloatei să îl elibereze pe Iisus, închizând procesul.
Arhiereii i-au tăiat şi această ieşire, făcând poporul să pretindă cu strigăte ca libertatea să-i fie dată lui Baraba - un tâlhar care era închis sub acuzaţia de răzvrătire şi omor. Vrând, nevrând, a fost nevoit să ia o hotărâre. Nu mai putea să se eschiveze: mulţimea întărâtată aştepta sentinţa cu nerăbdare, şi, după toate aparenţele, era gata de orice în cazul unui refuz. Atunci, Pilat afirmă iarăşi că nu găseşte nici o vină în Acuzat, şi totuşi porunceşte să fie biciuit, făcându-şi, probabil, calculul că în acest fel va satisface şi potoli întrucâtva instinctele sângeroase ale gloatei, pe care nu îndrăznea s-o alunge cu un refuz hotărât. Poate se gândea că înfăţişarea jalnică a Pătimitorului istovit de biciuire va stârni compasiune în inimile crude ale acuzatorilor şi că aceştia nu vor stărui în cererile lor. Vai! S-a înşelat şi de această dată. Arhiereii nu voiau să-şi scape victima din gheare, iar concesia guvernatorului le-a arătat doar că se teme de gloată şi că fermitatea lui slăbeşte. A devenit limpede că era nevoie doar de încă puţină presiune asupra judecătorului pentru ca scopul lor să fie atins.
Atunci când Mântuitorul, după biciuire, a ieşit din pretoriu şi a stat înaintea lui Pilat pe mozaicul luxos de pe pardoseala tribunalului, cu picături de sânge pe fruntea Lui frumoasă şi palidă, încununată cu spini, istovit de pătimirile Sale, au răsunat strigătele turbate: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”
Pilat găsea însă că a cedat destul de mult în faţa iudeilor şi nu voia să facă nici un pas mai departe. El căuta să-L pună în libertate pe Iisus (v. In 19, 12). Totuşi, după ce a încălcat o dată principiile justiţiei şi a înăbuşit o dată glasul conştiinţei, nu mai avea sub picioare un teren ferm, şi pe suprafaţa alunecoasă a concesiilor ilegale n-a putut să se ţină. Logic vorbind, era inevitabil ca el să cadă mai departe, până la capăt, în prăpastia căscată a fărădelegii.
Arhiereii l-au ajutat să cadă, făcându-l să se supună iarăşi dorinţelor lor.
Tulburarea creştea. Gloata, aţâţată de conducătorii săi, ajunsese la treapta maximă a agitaţiei. Feţele palide, pline de răutate, ochii ieşiţi din orbite şi plini de ură, gesticulaţia pătimaşă, ameninţătoare - toate acestea prevesteau apropierea uraganului revoltei făţişe. Blestemele, răcnetele, ocările nu încetau nici măcar o clipă, contopindu-se uneori într-un vuiet sălbatic, neîntrerupt. Deodată, în mijlocul acestei zarve inimaginabile, Pilat aude limpede: Dacă îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului (In 19, 12), şi se cutremură, căci tocmai de asta se temea cel mai mult. Strigătul venea din partea arhiereilor. Aceşti oameni vicleni, hârşiţi în intrigi, ştiau prea bine
punctul slab a guvernatorului, ştiau unde să-l lovească pentru a-i frânge fermitatea. Pilat a simţit că ei sunt gata să aducă acest caz în faţa judecăţii Cezarului, iar acolo să-l acuze şi pe el că este un trădător, căruia nu-i pasă de cinstea şi de folosul stăpânului său. Or, tocmai asta nu putea să îngăduie în nici un caz. Ştia că în activitatea lui administrativă se vor găsi multe abuzuri şi abateri, pentru care pe bună dreptate şi cu succes putea fi învinuit înaintea Cezarului, mai ales de nişte vrăjmaşi care lucrau în Roma prin aur şi prin intrigi. Dacă pe tronul Romei ar fi şezut August sau altcineva la fel ca acesta, acuzaţia de trădare poate că n-ar fi fost atât de îngrozitoare, s-ar fi putut trage nădejde că semizeul roman va judeca după dreptate - însă Roma gemea atunci sub pumnul de fier al lui Tiberiu: un monstru care n-avea încredere şi milă nici măcar faţă de rude şi la care cele mai neruşinate clevetiri se bucurau întotdeauna de crezare şi de răsplată. Crima de lezmaiestate era cea mai gravă în ochii lui. Urmările unei asemenea acuzaţii erau de obicei confiscarea averii şi tortura, şi din aceasta cauză au curs râuri de sânge pe străzile Romei.
Pe lângă acuzaţia de trădare a Cezarului, Pilat avea să se teamă şi de altă primejdie - din partea poporului. Gloata fără frâu devenea tot mai obraznică şi mai zbuciumată. O mână de soldaţi nu însemna nimic în faţa nenumăratei mulţimi a iudeilor adunaţi din toată lumea pentru praznicul Paştilor. Pe lângă pericolul răzvrătirii poporului, pentru aceasta trebuia să răspundă şi înaintea Cezarului - şi ce s-ar fi întâmplat dacă Tiberiu ar fi aflat că singura pricină a răzvrătirii a fost aceea că procuratorul roman a refuzat să execute un duşman personal al împăratului, cum se presupunea că trebuie să fie un pretendent la tronul Iudeii?!
In faţa lui Pilat stătea umbra întunecată a bătrânului şi cumplitului împărat, ce locuia atunci în insula Capri, unde ascundea de ceilalţi bănuielile sale otrăvite, crimele sale nebuneşti, deznădejdea şi răutatea sa. Tocmai în vremea aceea împăratul căzuse într-o stare de ură sălbatică şi sângeroasă faţă de omenire în urma minciunii şi trădării vechiului său prieten Seianus, căruia Pilat îi şi era dator cu poziţia pe care o ocupa.
Toate aceste considerente au trecut într-o clipă prin gândul lui Pilat. Acesta s-a îngrozit cu atât mai mult cu cât în mulţime puteau exista denunţători care să aducă la cunoştinţa Romei cele întâmplate.
Dacă în Pilat ar fi trăit duhul vechii Rome, duhul regulilor neclintite şi al dreptăţii incoruptibile, bineînţeles că n-ar fi şovăit să elibereze un nevinovat. Să ne amintim de uimitorii eroi ai vechii istorii romane, care erau devotaţi datoriei şi onoarei lor ca unei legi supreme a vieţii, în faţa căreia trebuia să se plece totul. Să ne amintim, de pildă, de Regulus, viteazul consul din vremea războaielor punice, care a fost luat prizonier de către duşmani şi primise propunerea de a merge la Roma pentru a-şi convinge compatrioţii să pună capăt războiului, dându-şi cuvântul că în caz de nereuşită se va întoarce în prizonierat. El însă i-a sfătuit pe romani să continue lupta până la capăt şi, credincios cuvântului dat, în pofida lacrimilor soţiei şi stăruinţelor prietenilor, s-a întors în Cartagina vrăjmaşa, unde a fost dat unei morţi chinuitoare. Să ne amintim şi de un alt consul, care şi-a condamnat la moarte propriul fiu pentru încălcarea disciplinei militare. Asemenea oameni, chiar dacă îi ameninţa moartea, nu ar fi şovăit nici măcar o clipă să împlinească nobila hotărâre a vechii legi romane a celor Douăsprezece Ttble: „La strigătele deşarte ale poporului nu trebuie sa se ia seama atunci când cer eliberarea unui vinovat sau osândirea unui nevinovat”.
Dar în epoca lui Pilat oamenii de acest fel erau deja rari, şi printre demnitarii romani predomina tipul carieristului şi oportunistului, care se călăuzeşte în activitatea sa nu după principiile dreptăţii şi justiţiei, ci după considerentele practice ale folosului pământesc şi adeseori josnic. Nobilul duh al vechii vitejii republicane era aproape dispărut, şi Pilat nu depăşea nivelul moral al vremii sale. Atunci când Iisus, la interogatoriul procuratorului, a spus că El a venit în lume ca să mărturisească despre adevăr, Pilat I-a aruncat vestita întrebare plină de dispreţ: Ce este adevărul? (In 18,38). In această întrebare s-a manifestat toată firea sa, tot modul în care înţelegea viaţa, căci dacă ar fi să explicăm sensul ascuns în ele, acesta ar suna aşa: „Hai, las-o baltă... Cine are nevoie de adevărul Tău?.. Şi, de altfel, ce este adevărul? O aiureală a visătorilor naivi! Este nevoie de politică, este nevoie de judecată sănătoasă, de capacitatea de a te adapta la împrejurări, de o viziune pragmatică, lucidă, asupra vieţii...”
Şi uite că acest om practic şi lucid, sub presiunea ameninţătoare a mulţimii duşmănoase, a fost nevoit să rezolve intr-un răstimp cât se poate de scurt dilema: să răstignească ori să elibereze? Luând în calcul toate împrejurările arătate mai sus şi psihologia lui Pilat, nici nu putem aştepta de la el altă hotărâre decât cea pe care a luat-o, chiar dacă, poate, în sinea sa nu era de acord cu ea. A fost nevoit să aleagă una din două: ori să-i refuze pe iudei şi să suporte consecinţele denunţului lor către împărat, probabila mânie a acestuia, confiscarea averii, lipsirea de funcţie şi alte lucruri îngrozitoare cu care îl speria conştiinţa lui necurată, ori să trimită la moarte un om - ce-i drept, nevinovat, însă prigonit, dispreţuit de popor, şi a cărui moarte, după toate probabilităţile, nu avea să fie băgată în seamă de nimeni şi nu avea să atragă nici un fel de urmări neplăcute pentru judecători.
Pentru romanul pragmatic, alegerea era limpede.
El le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus, biciuindu-L, L-a dat ca săfie răstignit (Mc. 15, 15).
Şi totuşi, s-a justificat perspectiva lui pragmatică? Au triumfat „judecata sănătoasă” şi abilitatea lui de a se adapta la împrejurări? Pilat s-a înşelat...
Există o Judecată Supremă, care îşi bate joc de hotărârile raţiunii omeneşti, cerând numai dreptate în toate împrejurările cu putinţă şi pedepsind pentru dispreţul faţă de ea.
La patru ani după judecata asupra lui Iisus, Pilat a fost lipsit de funcţie şi rechemat la Roma pentru a fi judecat în urma acuzaţiei ridicate împotriva lui de samarineni, care se plânseseră lui Lucius Vitellius, legatul roman al Siriei, că Pilat i-a atacat fără vreun motiv, omorându-i pe mulţi dintre ei, atunci când s-au adunat pe Muntele Garizim, la chemarea unui oarecare amăgitor care le promisese că le va arăta vasele sfinte ascunse acolo, zicea el, de către Moise. Atunci când Pilat a ajuns la Roma, Tiberiu deja murise, însă nici urmaşul acestuia n-a vrut să îl repună în funcţie, considerând, fără îndoială, o proastă recomandare faptul că devenise atât de detestat în ochii poporului pe care îi guvernase. Pilat a fost exilat la periferia imperiului, şi acolo, istovit de restrişti, şi-a pus capăt zilelor, lăsând posterităţii un nume acoperit de ruşine.
Ce lecţie înfricoşătoare pentru noi! In esenţă, Pilat nu este un răufăcător, nu este un tâlhar, nu este un nemernic învete- rat, ci doar un om obişnuit, slab, ale cărui acţiuni sunt determinate de considerentele folosului şi confortului personal - şi totuşi, el devine un părtaş important ia cea mai mare crimă din istorie! Oare nu suntem toţi la tel ca el ?
Sf. Vasile al Kineşmei
Fragment din cartea "ÎNVĂŢĂTURI DIN EVANGHELIE PENTRU OMUL MODERN", VOL II
Cumpara cartea "ÎNVĂŢĂTURI DIN EVANGHELIE PENTRU OMUL MODERN"
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius