Ceea ce face pe om să fie cu adevărat uman şi îi dă valoarea sa specifică nu sunt capacităţile sale fizice sau intelectuale, ci harul de a participa la învierea lui Hristos, de a fi în stare de acum înainte să moară şi să trăiască viaţa veşnică. „Cel ce-şi iubeşte viaţa sa şi-o va pierde, iar cel ce-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică” (In 12, 25). Cu dăruirea sa totală de sine lui Dumnezeu, monahul afirmă acest unic adevăr. Trăieşte această unică bucurie. „Cel ce-şi pierde viaţa sa în această lume şi-o va mântui.” Viaţa monahului este, aşadar, o pierdere şi o aflare.
Monahul ortodox nu este pur şi simplu un „mistic”. Nu este cineva care, folosind anumite forme de abstinenţă sau anumite tehnici, a ajuns la o înaltă treaptă de autocontrol sau la diferite performanţe ascetice. Toate aceste lucruri sunt realizări ce ţin de lumea aceasta. Neimportante în ele însele, sunt incapabile de a depăşi moartea, atât în ce priveşte pe monah, cât şi pe fraţii săi.
Adevăratul monah ortodox este un om înviat, cineva care participă la înviere.
Misiunea sa nu este de a realiza ceva din gândurile sale sau de a organiza ceva prin capacităţile sale, ci de a da mărturie prin viaţa sa despre biruirea morţii. Iar el face aceasta numai îngropându-se pe sine însuşi ca un grăunte de grâu în pământ (cf. In 12, 24).
De aceea, aşa cum se spune în Pateric, atunci când un tânăr monah i-a spus părintelui său duhovnicesc: „Văd că mintea mea e neîncetat cu Dumnezeu”, părintele său duhovnicesc a replicat: „Nu e mare lucru că mintea ta e cu Dumnezeu; important e să te simţi mai prejos decât întreaga zidire.” In acest mod bătrânul l-a ajutat pe tânărul monah să se transporte intr-un tărâm diferit. De la o preocupare parţială a gândurilor sale cu Dumnezeu, el l-a invitat la o oferire totală de sine însuşi, la o smerire, care este cu adevărat o moarte şi în acelaşi timp o înviere spre o nouă viaţă, care se şterge pe sine însăşi şi în acelaşi timp este atotputernică.
In universitatea deşertului (cum numeau Părinţii viaţa monahală) monahii nu numai „învăţau” despre lucrurile lui Dumnezeu; ei le trăiau şi le „pătimeau”. Nu-şi osteneau numai minţile sau trupurile lor; îşi jertfeau însăşi sinea lor întreagă. „Până ce nu mă voi fi dărâmat întru totul, nu voi fi în stare să mă zidesc”, aşa cum spune un alt părinte din Pateric.
Adevăratul monah e cineva care a înviat din morţi, o icoană a lui Hristos Cel înviat. El arată că imaterialul nu este neapărat spiritual şi că trupul nu este neapărat carnal. „Duhovnicesc” e tot ceea ce a fost sfinţit prin taina Crucii şi a învierii, fie el material sau imaterial; adică tot ceea ce a fost transfigurat de energiile divine necreate.
Astfel, monahul revelează menirea spirituală a creatului şi corporalului. In acelaşi timp el revelează existenţa palpabilă a necreatului şi imaterialului. Monah e cel ce s-a însoţit cu totul cu această taină. El are menirea sacră de a celebra în mijlocul Bisericii Ortodoxe mântuirea tuturor celor create. El se preocupă de toate şi cu nimic, „fiind separat de toate şi unit cu toate”. Ideea specializării este străină firii sale. El nu este specializat în ceva şi neinteresat în altceva. Totul îl interesează, totul îl priveşte.
Adevărata sa preocupare e modul în care e situat, întrupat, rânduit fiece lucru, modul în care acesta îşi găseşte adevăratul său loc şi adevărata sa frumuseţe în lumea transfigurată, în Dumnezeiasca Liturghie a mântuirii tuturor. Ceea ce îl priveşte pe monah e această descoperire şi această cunoaştere a principiului de coerenţă în toate lucrurile. Şi acest principiu implică fiecare lucru în parte. Din acest motiv, tot ceea ce se transfigurează, tot ce se împărtăşeşte în întregime de energiile dumnezeieşti care mântuie toate, îl priveşte deopotrivă. Toate îl ajută să se cunoască pe sine însuşi şi să cunoască tot ce întâlneşte în cale.
Un monah a scris: „Nu e treaba mea să construiesc case sau să le văruiesc. Nu e treaba mea să scriu şi să citesc. Care e chemarea mea? E aceea, dacă e cu putinţă, de a muri în Dumnezeu. Atunci voi trăi şi voi fi mişcat de o altă putere. Atunci voi putea face toate lucrurile - să sap, să fac ordine, să citesc şi să scriu - în chip liber, fără a mă alipi de nimic. Pot merge oriunde, însă ori încotro merg, trebuie să merg căutând «singurul lucru de care e nevoie» (cf. Lc 10, 42). Pot să las să treacă prin mine tot felul de «distracţii» câtă vreme caut în ele acel singur lucru care dă seama de ele. Când construieşti pentru a construi, îţi lărgeşti mormântul. Când scrii pentru a scrie, îţi ţeşi giulgiul. Dar când trăieşti şi respiri căutând întotdeauna mila lui Dumnezeu, atunci un veşmânt nestricăcios se ţese în jurul tău şi găseşti dulceaţa unei încredinţări cereşti ţâşnind înăuntrul tău. Ce anume construieşti sau ce anume scrii e cu totul secundar.”
Scopul monahului în viaţă nu e acela de a-şi realiza progresul sau integrarea sa individuală. Scopul său e acela de a sluji toată taina mântuirii, trăind nu pentru sine însuşi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru noi, şi astfel trăind pentru toţi fraţii săi.
Iar acest lucru e cu putinţă fiindcă monahul nu mai trăieşte după voia sa proprie, ci după voia şi predania sobornicească a Bisericii.
Arhimandrit Vasilios
Intrarea in Imparatie, Editura Deisis
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius