Naratorul din Singura cale relatează din prezentul actual şi lasă urme clare în text că este instalat în prezentul de azi, dar o face la persoana întâi, ceea ce este o noutate în epicul romanesc brebanian. Sarcina pe care şi-o dă este aceea de a se reconstitui pe sine cel din primii ani ai deceniului şase al secolului trecut, când era un adolescent abia ieşit din liceu şi „dăruit” de istorie cu o iute înşurubare în sistemul stalinist al puterii.
Făcătoare de carieră politică, această înşurubare socială şi ideologică este reprezentată de narator dinspre celălalt capăt al istoriei, aşadar dinspre prezentul actual, ca o piatră de poticnire, „un adevărat, dur, obstacol” (vezi motto-ul romanului) prin care s-a revelat un destin.
Acest destin este, în esenţă, subiectul romanului, iar nu comunismul anilor cincizeci. Cum poate fi explicat faptul că persoana întâi a naraţiunii, revizitându-şi adolescenţa în logica genului numit memorialistică, şi anume printr-o retrospecţie a sinelui, ajunge să producă un personaj (aşadar o ficţiune) şi un roman (aşadar, o naraţiune dotată cu sens)? Cel mai viu personaj născut în ficţiunea românească despre comunism şi cel mai complex roman despre teroarea stalinistă care a fost scris la noi.
Întrebarea de mai sus (despre cum a putut deveni un fapt de arheologie memorialistică un fapt romanesc) nu-şi poate primi răspunsul în logica banală a intenţiilor auctoriale („aşa a vrut autorul!”). Nu acesta este răspunsul, pentru că nu acesta este planul narativ al romanului: Singura cale nu se prezintă pe sine ca o reconstituire a unei epoci ori ca pe o relatare a unui destin (o biografie).
Sensul noţiunii de destin în acest roman formidabil este mai adânc: piatră de poticnire. Este sensul pe care îl găsim în „naraţiunea” despre drumul Damascului, acolo unde Saul îşi trăieşte convertirea. Fusese prigonitor al unei credinţe. Va deveni apostolul ei. Fusese criminalul. Va deveni sfântul.
Cum altfel să ne explicăm portretul pe care persoana întâi a naratorului şi-l face sieşi, la anii adolescenţei: oportunist, carierist, cinic, histrion, paranoid? Unde altundeva un narator scriind la persoana întâi (la noi sau aiurea) îşi mai face un astfel de portret? Explicaţia acestei turnuri înspre negru a cunoaşterii de sine nu poate fi găsită într-o răsturnare ideologică a convingerilor (fanatice) ale naratorului, ci într-o umilinţă de destin (expresia este „pescuită” chiar din roman). Altfel spus, în prezentul actual al retrospecţiei sale, naratorul ştie deja în ce paradox se află: sfântul care ar putea să fie n-ar fi putut să fie fără criminalul care a fost. Aşa se deschide abisul peste care priveşte acest roman extraordinar.
De altfel, acest abis, el însuşi, nu s-ar fi făcut vizibil dacă umilinţa de destin care a lucrat în viaţa naratorului nu l-ar fi dăruit, pe ruinele carierei sale sociale, cu un dar cu adevărat preţios: puterea de a înţelege psihologia puterii, capacitatea de a descifra abisuri sufleteşti şi existenţiale, „norocul” de a-şi forma o puternică intuiţie comprehensivă pentru accesul nemijlocit în inima miturilor revoluţionare.
Singura cale nu este un roman uşor de înţeles. În primă instanţă şi cel mai adesea, vom vedea istoria la lucru într-un anume moment al ei, concentrat în „schiţa” unui caracter. Nu e ultima instanţă şi cea mai importantă a cărţii. Avem în mâini o carte a experienţei (expresia îi aparţine abatelui Bernard de Clairvaux) care, potrivit destinului înscris în ea, îşi reaproprie originarul ei şi descoperă că originarul este venitorial, vine, adică, din viitor. Acest paradox aparţine, în lumea gândirii filosofice, de ceea ce a fost botezat drept hermeneutică a facticităţii: nu există faptele, există doar interpretările.
Pare amoral acest paradox. Aşa ar fi dacă n-ar fi chiar paradoxul lăuntric al destinului.
Nicolae Breban îşi prezintă naratorul, de la bun început, ca fiind obsedat, aproape paranoic obsedat, nu atât de ideea de destin, cât de lucrarea secretă a destinului însuşi în propria sa biografie. De aici şi intuiţia care îl poartă către nevoia de maeştri. O intuiţie periculoasă, desigur. Căci, atunci când încă nu e copt destinul, nevoia de maeştri poate duce şi spre zeul lui Aaron, dar şi spre zeul lui Moise. Fără acel obstacol dur, cu adevărat dur, de care vorbeşte motto-ul cărţii, nimic nu se lămureşte în destin.
Acela al naratorului din Singura cale se lămureşte abia când unul dintre prietenii săi, activist în propagandă şi el, se ţine de cuvânt şi se duce la puşcărie. Se duce. Îşi creează condiţiile să fie dus. Abia acest gest îl umanizează pe Calistrat, naratorul. Îşi dă seama că acel prieten al său i-a preluat destinul. Îşi vede destinul întrupat în altcineva. Şi atunci se surpă totul în el. Atunci abia devine capabil să-şi pună cunoaşterea de sine într-o naraţiune de sine. Abia atunci, renunţând la carierism, conştientizează minciuna existenţială în care s-a aflat şi obţine intuiţia comprehensivă a adevărului. Sunt ultimele pagini ale romanului (nu mai mult de zece), dar fără ele celelalte şase sute n-ar fi fost decât un roman remarcabil despre un Julien Sorel al stalinismului.
De ce un roman la persoana întâi, instanţă a relatării confesive? Nicolae Breban a exersat îndelung această manieră de a scrie în cărţile sale memorialistice. Acolo, rolul persoanei întâi nu era unul literar, ci, evident, unul civil. Era vorba chiar despre sine, despre scriitorul Breban. Aici, rolul persoanei întâi este impus de exigenţa autenticităţii. Scriind despre scriitorul Breban, rămânea întotdeauna un rest neexprimat: istoria reală sub „şenilele” căreia s-au format calităţile sale de psiholog al realismului abisal. Ce este, de fapt, abisalul, în jocul intuiţiei brebaniene, iată ce rămânea mereu neexprimat. Singura cale, mărturiseşte autorul pe coperta a patra, foloseşte elemente ale propriei biografii. Dar asta făcea şi Bunavestire, de pildă. Numai că, acolo, era vorba despre o biografie deja interpretată. Aici, deşi puternic ficţionalizată, avem încercarea de a coborî în biografia de dinaintea interpretărilor.
În acest sens, „memorialistica” din acest roman este, cum spuneam, una de tip arheologic. Şantierul decopertării de sine este condus însă de o interpretare anume. Nu se putea altfel. Altminteri, am fi avut o autobiografie oarbă, fără viziune. Nu e cazul, căci Nicolae Breban se lasă condus, aici, de un instinct total a-teoretic, aproape organic, neacaparat încă de aluviunile culturale care s-au depus în bazinul memoriei noastre despre comunism. Un instinct care ştie cumva, prin sine însuşi, că puterea analitică specială a „arheologului” s-a format chiar acolo unde îşi ridică acum şantierul, şi anume în vremea când ruinele actuale nu erau ruine, ci imperiu al vieţii înseşi. Altfel spus, autorul încearcă acum, pentru întâia oară, mai mult decât o teorie a destinului său de scriitor: o hermeneutică fenomenologică a acestui destin.
Intuiţia îl conduce pe autor spre identificarea obstacolului fără de care destinul său ar fi fost altul, piatra de poticnire care l-a făcut să devină el însuşi. Nu comunismul însuşi a fost piatra, ci altceva. Dar ce? Voinţa de a înţelege misterul puterii. Puterea care se desfăşoară în relaţia erotică. Puterea care se înfăşoară în relaţia stăpân-sclav, în genere. De pildă, în cuplul ucenic-maestru.
Da, chiar această voinţă, germinând, metafizic, peste tot, ar fi rămas la nivelul ei pre-hermeneutic dacă ghemul destinului său personal nu s-ar fi tors sub „şenilele” acestei istorii isterice, paranoide.
Acesta este firul ariadnic din Singura cale: hermeneutica faptului de a locui un destin personal care, la rândul lui, îşi are drept casă a fiinţei nebunia celui mai isteric secol din istorie. Iată de ce, gândind în termeni de destin, interpretările lui Nicolae Breban despre chipul puterii în stalinism nu sunt, ele însele, isterice.
Bunavestire a surprins prin ceea ce a fost considerat a fi „ruptura” personajului. S-a vorbit mult despre transformarea lui Grobei din a doua parte a romanului, unde identitatea sa este alta. Aveam acolo descrierea unei convertiri ideologice, mersul unei iluminări. Acum, aici, surpriza este alta, dar aceeaşi: avem, în finalul romanului, o convertire prin delegaţie. Cel mai cinic personaj din roman, Const Buzilă, un fel de Gore Pirgu după ce s-a ajuns, după ce a parvenit, fiind deja instructor cu propaganda al C.C., îşi urmează cel mai straniu dintre cinismele sale profetice: puşcăria. Acolo, la priciuri, zicea el, era singura cale a salvării sufletului său, singura cale care ar fi dus la întâlnirea cu propriul său destin. Nu ştim, deocamdată, dacă Const s-a întâlnit pe sine în puşcărie. Poate vom afla în volumul următor.
Ştim însă că vestea arestării lui Const îl transformă total pe cel mai carierist dintre colegii săi rămaşi în libertate, pe Calistrat, singurul care, de altfel, credea în ideea comunistă într-un fel iluminat.
Ce avem aici? În Fraţii Karamazov, Mitea se duce la puşcărie pentru o crimă pe care n-o făcuse, împlinind, astfel, profeţia stareţului Zosima, care străvăzuse în sufletul lui suferinţele unui sfânt. Nu vedem dimensiunile interioare ale „convertirii” lui Const. Dar vedem „ruptura” lui Calistrat. Nu i se mai acordă o întreagă jumătate de roman, dar este relatată din interior, la persoana întâi. Calistrat are revelaţia că gestul radical al lui Const i se adresează lui, că, de fapt, Const era maestrul pe care îl căutase fără a-l găsi. Are loc o convertire şi mai stranie decât aceea a lui Grobei, aceeaşi totuşi: o convertire prin delegaţie. Calistrat se identifică lui Const şi renunţă la vechea sa identitate şi la privilegiile carierei. Iluminarea sa se dezideologizează, sufletul său se însingurează şi, iată, destinul său se revelează: a înţelege ce s-a întâmplat, acesta va fi destinul său. Avem, aici, Fraţii Karamazov bine ascunşi în Roşu şi negru: Const era Mitea, iar Calistrat era un alt fel de Alioşa.
A înţelege ce s-a întâmplat atunci când ideea comunistă a pârjolit destinele, acesta va fi fost şi destinul autorului acestui roman, cel mai profund pe care l-am citit despre „arsurile” din istoria acestui „incendiu” universal. Ruşii care au scris despre asta au fost fascinaţi de măreţia suferinţei umane şi de multiplele măşti ale răului. Nicolae Breban scrie despre paranoia credinţei care a dat foc lumii, atunci.
În substratul cel mai adânc al romanului: Saul, înainte de a deveni Pavel. Credea că Mesia va fi politic când va veni, apoi a văzut că Mesia a venit şi era pur spiritual, suprapolitic.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius