Istoriografia nu pare a fi – cel puțin citind recenta lucrare a lui Ovidiu Pecican, Metafora trecutului și conștiința istorică. Reflecții istoriografice la centenar – o simplă știință auxiliară a istoriei (așa cum o presupune sensul său larg), interesată de studiul evoluției conceptelor, concepțiilor, proiecțiilor teoretice, operelor istorice. Până și sensul restrâns de totalitate a cercetărilor în domeniu vizând un concept, un interval temporal și/sau un teritoriu nu este suficient de generos, chiar dacă presupune completitudinea analogică (indiferent de coordonate) a unor narațiuni. Pentru o înțelegere complexă a abordării istoricului, eseistului, prozatorului, poetului Ovidiu Pecican ar fi important să plecăm, dintru început, dinspre capacitatea sa cuprinzătoare de a se raporta la narațiunea istorică, la modul ei de producere și la efectele pe care le presupune. Înțelegând istoriografia din perspectiva poziționării în raport de putere a unor narațiuni dominante față de altele minore, a unor narațiuni alimentate de fundamente științifice, caracterizate de continua conectare la surse, față de altele alimentate de metafore, crezuri și frici, vom putea privi cu alți ochi necesitatea sugerată de universitarul clujean de proiectare a unei poetici a istoriografiei. Ilustrativă în acest sens este metafora „boicotării“ istoriei de către români (Blaga), preluată necritic (începând cu Cioran), recontextualizată și utilizată în texte diferite, servind anumitor scopuri. Într-o simplă analiză contextuală, brută și nesatisfăcătoare celor care doresc ca istoria să probeze anumite concepții, să susțină anumite poziții, să servească transformării ideilor în ideologii, înzestrarea oamenilor simpli din „mileniul mut“ cu conștiința caracterului social și politic compact și solidar, „în numele originii și al tradițiilor lor lingvistice“ este o eroare științifică. Este important de subliniat acest fapt pentru că istoriografia a rămas o știință, fie ea și auxiliară, făcând apel la metodele cunoașterii științifice mai degrabă decât alte științe auxiliare ale istoriei, cum ar fi vexilologia sau heraldica, derivate dintr-o proiecție hermeneutică intuitivă. A se vedea în acest sens excelentul text intitulat „Boicot și retragere istorică“ (pp.125-127).
Intuiesc, în studiul lui Ovidiu Pecican (într-un context mai amplu al abordărilor istoriografice pe care și le asumă explicit) nu doar proiecția unei poetici a istoriografiei – poetica este aplicabilă, ca ramură a literaturii, și textelor rezultate din cercetarea istorică, dând seama deopotrivă de faptele redate și de setul de principii poetice caracteristice unei anumite abordări istoriografice –, ci și înțelegerea mai complexă (raportat la o semiotică a istoriografiei) a „seriilor culturale“ (superpozabile „seriilor istorice“) prin filtrul textelor istorice. Istoriografia, în analiza lui Ovidiu Pecican, se lasă interpretată și în termeni de stilistică lingvistică, și în cei de stilistică genetică (întregită de stilistica receptării, a producerii de efecte potențial ideologice), și în termeni de poetică în înțelesul (și el restrictiv) al raporturilor dintre funcțiile poetică și celelalte funcții ale limbajului (dintre care, în istoriografie, predominantă ar trebui să fie cea referențială). Or, fiind un fin cunoscător al fenomenului cultural în dinamica sa, Ovidiu Pecican nu ezită să scoată în evidență (chiar pe coperta IV a cărții) rolul de gatekeeper al istoricului (termen împrumutat din sociologie și științele comunicării, de la Kurt Lewin, care desemnează persoana cu rol de decizie privitor la transmiterea unităților de informație):
În fond, și acest volum se înscrie într-o continuitate de preocupări și o voință tenace de a face din meseria de istoric una dintre profesiile actualității imediate. Cum se scrie trecutul prin strădania contemporanilor și direct sub ochii noștri? Ce selectăm și transmitem mai departe din acest trecut?
Aceasta este miza majoră a lucrării gândite în lumina centenarului: „(…) ocazia Centenarului Marii Uniri nu este înțeleasă aici ca pretext festivist, ci ca prilej de rememorare și adâncire a cunoașterii, cu instrumentele lucidității, a onestității și a spiritului critic“ (p.9). Dacă cerința este de analiză lucidă și conștientă în baza unor principii de bun-simț, care sunt, atunci, posibilitățile de control asupra modului în care istoricii răspund unui principiu ordonator, privitor la raportarea continuă la adevărul istoric (al autonomiei și supremației adevărului în raport cu toate influențele de diluare politico-ideologică)? Evident că în istoriografie nu există același control ca în literatură. Nu există o critică serioasă a istoriografiei, nu există o critică a alunecărilor ideologice, sub diferite nuanțe. Și, pe fondul acestor derapaje actuale în domeniul istoriografiei – spre a lua în calcul programul actual de relativizare a cunoașterii, de subiectivizare prin post-adevăr, de „demitizare“ cu scopul „remitizării“ pe coordonate ideologice (fundamentate politic sau economic) – , dar mai ales pe fondul lipsei unor instrumente critice de care beneficiază literatura, Ovidiu Pecican se înhamă la o treabă extrem de dificilă și de impopulară: aceea de critică istoriografică. De aceea textele lui nu au cum să fie plăcute de cei care derapează de la principiile istoriei în construirea metatextului care dă seama de concepția lumii, dar și de la proiecția stilistică specifică domeniului științific numit istorie. Prin aceasta, lucrarea lui Ovidiu Pecican devine o rafinată serie de analize particulare ale abaterilor, ale erorilor, ale intențiilor care îndepărtează discursul istoric de raporturile firești ale poeticii lui (adică de raportul maxim admisibil între funcția referențială și cea poetică, în înțelesul lăsat posterității de lingvistul rus Roman Jakobson). Iată un exemplu de amendare critică a derapajelor în raport cu o lucrare recentă: „Ideea de mimesis și cea de verosimilitate par excluse în favoarea tușelor îngroșate, publicistic senzaționaliste“ (p.17). Analizei critice a universitarului clujean nu-i scapă nici numele consacrate ale istoriografiei românești, cum ar fi, de pildă, Nicolae Iorga, amendate din aceleași rațiuni de derapaj stilistic față de principiul raportării la adevăr, de subordonare a adevărului unor scopuri ce țin mai degrabă de estetica frazei decât de forța referențială a conținutului:
„Dictând secretarei care stenografia, evocând din memorie anumite autorități, Iorga oferea dezinvolt spectacolul unei formidabile ebuliții care, datorită acestui stil de lucru și al împrejurărilor, a presupus, ici și colo, și neînțelegeri, transcrieri greșite, distorsiuni. Fiecare text al titanului se cuvine deci bine cumpănit, așezat în epocă și printre referințele lui și prezentat apoi cititorului de astăzi în formă atent restaurată“ (pp.45-46).
Nu lipsesc nici amendamentele privitoare la confuzia conceptuală (la lipsa unei operaționalizări riguroase a conceptelor). Este cazul excelentei analize pe care o face universitarul clujean conceptului de „ideologie“, înțeles de Daniel Șandru în proximitatea celui de „credințe“ și nu a celui de „convingeri“ (care se păstrează în zona unei logici a raționalului) (p.75). Nu lipsesc, din cuprinsul lucrării, subtile (cu ironia specifică lui Ovidiu Pecican) sau chiar, uneori, directe ipostaze în care sunt criticate amatorismul, speculațiile, concluziile pripite, vagi, imprecise. Cum nu lipsesc nici desele referințe la scopul acestei critici a istoriografiei românești: „(…) România de astăzi are nevoie de o limpezire a trecutului dezastruos spre a nu-l repeta“ (p.86).
Dar, pentru a contura o asemenea proiecție istoriografică critică, Ovidiu Pecican – unul dintre ultimii noștri enciclopediști – recurge la întrețeserea în metatextul istoric a istoriilor de ramură (a se vedea, spre exemplu, analiza monumentalei lucrări a lui Eugeniu Coșeriu, Istoria filosofiei limbajuluui. De la începuturi până la Rousseau, necomentată până la el din perspectiva istoriografiei, contribuind la cunoașterea concepției lumii de care dă seama istoria, p.122, sau analiza lucrării O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondență Mircea Zaciu – Marian Papahagi, privitoare la istoria mișcării culturale de la Echinox, p.164). Prin acest exercițiu de luciditate, Ovidiu Pecican devoalează, cu inocența și umorul copilului din Hainele cele noi ale împăratului, goliciunea unei istorii aservite, insuficient fortificate și incapabile să răspundă principiilor care stau la baza constituirii ei ca formă a cunoașterii științifice, în lumina unui centenar clamat cel mai adesea din rațiuni festiviste.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius