Amurg de toamnă în Maramureș – povestea unei fotografii.
Eram patru persoane în mașina de cursă lungă, iar eu aveam un însoțitor special – noul meu aparat Canon EOS 60D primit la aniversare.
L-am menajat pe drumul dintre București și Bârsana, lung și obositor, cu pauze forțate pe la farmacii, și regretam că voi ajunge poate prea târziu și prea epuizată ca să-l mai pun la treabă în acea zi. Uitasem însă de energia și entuziasmul colegilor hoinari. Abia am coborât din mașină că s-a și sunat adunarea pe Dealul Bocicoelului, lângă Bârsana.
Uitasem de hurducăieli și mă concentram doar la ce ne spunea profesorul nostru de fotografie Sorin Onișor. Voia să profităm de ultimele raze de lumină și să surprindem porțiuni din peisaj, fără cer.
Totul era pustiu și neclintit, nu se vedea niciun sătean, nu se mișca nicio frunză. Părea că viața locului a luat o mică pauză și a lăsat locul luminii și umbrelor să aranjeze un decor de adio. Cerul era senin, dar fad, fără nori, parcă plictisit să mai stea pe scenă. În schimb, peisajul colorat de toamnă, cu umbre care se întindeau lent să-l acopere, dar oprite de ultimele licăriri ale soarelui, era magic. Afară erau aproape zero grade, dar ceea ce îmi mângâia privirea îmi încălzea și sufletul.
Noroc că am auzit declicurile de la aparatele colegilor și m-am trezit din reverie. Îmi imaginam că și aparatul meu nou freamătă de nerăbdare, așa că am început să lucrăm împreună, ca doi medici la o operație, umăr la umăr: trepied, obiectiv 28-90, deschidere maximă… mai jos, fără fâșia de cer alburiu, măresc diafragma… mai la stânga, că s-au întins brusc umbrele… gata, fără mișcare acum… Amurgul a înghițit totul în câteva minute. Dar eu văzusem deja zâmbetul pământului de Maramureș înainte de a se duce la culcare.
TEXT și FOTO: Flavia Dobraca
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius