Sfintele slujbe ale Bisericii sunt cântări de laudă aduse lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui, în care se îmbină întotdeauna poezia religioasă cu învăţătura de credinţă. Un exemplu de teologie cântată este ceea ce se numeşte în Sfânta Liturghie "Cântarea întreit sfântă" sau "Sfinte Dumnezeule…". La acest moment, arhiereul rosteşte aflându-se între Uşile Împărăteşti un verset din psalmul 79, în care cheamă pe Dumnezeu să Se aplece asupra creaţiei Sale: "Doamne, Doamne, Caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea!".
Versetul psalmului invocat aici este întâlnit deseori în asociere cu icoana lui Iisus Hristos Pantokrator (Atotţiitorul) şi spune creştinului un lucru foarte important, anume că Dumnezeul nostru nu este un simplu "zeu" care a creat lumea într-un moment special de inspiraţie. Dacă ar fi ca oamenii, un asemenea artist, imediat ce opera ar fi gata, ar abandona-o şi ar trece la alta, care ar putea să îi exprime chiar şi mai bine potenţialul demiurgic. Dar Dumnezeu nu este o forţă intangibilă care creează universul şi îi impune legi după care să se conducă, limitându-şi practic prin aceasta posibilitatea de a interveni în ea.
Departe de a vorbi despre o persoană divină învăluită de atributele împăratului şi judecătorului absolut, creştinul Îl simte pe Dumnezeu ca pe Cel milostiv, Cel drept însă iertător, Care acoperă fărădelegile celor ce se pocăiesc şi Care nu lasă nerăsplătiţi pe cei ce fac voia Sa. Un astfel de Dumnezeu a plantat "via" Sa şi are grijă permanent ca ea să crească şi să dea rod. Viaţa oamenilor şi limitele ei, precum foamea, durerea, nedreptatea, boala şi moartea, nu Îl lasă indiferent. De aceea, nu se opreşte la a trimite pe cineva care să Îl reprezinte în lume şi nici la o simplă carte de legi sau de prescripţii morale, pe care oamenii sunt îndatoraţi să le respecte. În cele din urmă, după ce a vorbit lumii prin prooroci, Domnul Se implică atât de personal în schimbarea condiţiei umane, încât trimite pe Însuşi Fiul Său, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel adresându-se evreilor (1, 1-2).
Această grijă iubitoare a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa este surprinsă în condacul al şaselea al Acatistului Mântuitorului: "Vestirea şi graiurile propovăduitorilor celor de Dumnezeu purtători plinind-o, Iisuse, pe pământ Te-ai arătat şi cu oamenii ai vieţuit, Cel ce eşti neajuns şi durerile noastre le-ai ridicat, de unde cu rănile Tale noi tămăduindu-ne, ne-am deprins a cânta: Aliluia!".
Creştinul nu are cum să Îl privească pe Iisus Cel întrupat ca pe un simplu om care a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu trecând prin ţarinile şi cetăţile Galileii şi ale Iudeii, acum 2.000 de ani. El este Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat pentru omenire, Care împlineşte toate profeţiile şi aşteptările drepţilor Legii celei Vechi. "Cel neajuns", adică de nepătruns cu mintea, a venit pe pământ şi a vieţuit împreună cu noi, a purtat prin Crucea şi Patimile Sale toate durerile noastre şi a vindecat rănile nevăzute ale firii omeneşti stricăcioase. Am putea spune că Dumnezeu ne-a învăluit cu dragostea Sa nu numai dinafară, revelându-Şi grandoarea în frumuseţea naturii, ci şi dinăuntru, stând alături de noi, fiind văzut de oameni, făcându-Se pildă vie a modului cum trebuie să ne raportăm unii la alţii.
Referindu-se la împreună-locuirea lui Dumnezeu cu noi, condacul al şaselea cuprinde în sine o teologie regăsită în cartea vechi-testamentară a lui Baruh, despre care tradiţia consemnează că ar fi fost un apropiat al lui Isaia. Deşi scrierea aceasta este considerată printre cele "bune de citit", nefăcând parte din canonul strict al Scripturii, conţinutul ei e foarte important, fiind un ecou al aşteptărilor mesianice ale neamului lui Israel, aflat la acea vreme în robia babilonică. Cântările sale amintesc de psalmii în care se evocă înţelepciunea cu care Dumnezeu a creat lumea şi îi poartă de grijă. După ce se întreabă: "Cine s-a suit în cer şi a luat înţelepciunea şi a coborât-o din nori?" (3, 29) şi cântă minunea luminii (3, 33-34), Baruh spune că Dumnezeu a dat "toată calea ştiinţei" lui Iacob (3, 37) şi că "după aceasta pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit" (3, 38). Domnul a venit în lume nu ca un împărat, în slavă şi putere, ci a locuit împreună cu noi. O expresie mai fericită, pentru a desemna familiaritatea Creatorului cu creaturile Sale, ar fi cu anevoie de găsit.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius