Limba, rostirea ca oglindă socială constituie un aspect bine cunoscut. Însă rar am întâlnit o reflecție asupra primejdiilor ce decurg din stâlcirea ei ca în următoarea afirmație a unui mare scriitor portughez, Fernando Pessoa: „Destinul unui popor depinde de starea gramaticii sale. Nu există mare națiune fără proprietatea limbii.“ Și atunci este firesc să te străbată un fior auzind expresiile la muncă, afară cu sensul de „în străinătate“, afacerist în loc de „om de afaceri“. Inițial, afară era un cuvânt din argoul deținuților, întrucât acolo era tărâmul libertății, ei fiind încarcerați. Cât privește expresia la muncă, dacă cei care o folosesc ar fi citit poezia lui Bacovia Un cântec („Ce trist este pe lume/ Un cântec,/ Un cântec ce-l tot aud:/ La muncă...“), ar ezita poate s-o folosească.
Greșeli de exprimare au fost și vor rămâne, fiind comise inclusiv de oameni cu carte. Erori de limbă există și vor exista. Cumplit este că expresii precum la muncă, afară, afacerist sunt folosite de aceia care ar trebui să fie educatori în materie de limbă: ziariști în primul rând, oameni de televiziune și, nu în ultimul rând, politicieni, pentru că se putea auzi într-un conclav TV că „totul este să ai șansă și noroc“. Pe bună dreptate, Caragiale spunea că două calități principale i se cer gazetarului: cinste și gramatică. Și adăuga constatarea de bun-simț că „pentru a-i lumina pe alții trebuie să fii tu însuți luminat“.
Dovezile acestea de lipsă de instrucție (cultura este ceva mult mai înalt) m-au dus cu gândul la aforismul unui iezuit pe care l-am citit cu asiduitate și folos: Baltasar Gracián. El susține că „în fiecare secol, omul mai scădea cu un deget“, așadar alunecarea ar fi ireversibilă. Giambattista Vico, cu a sa teorie „corsi e ricorsi“, oferă însă un prilej de nădejde, întrucât într-o traducere liberă am putea spune că e vorba de „suișuri și coborâșuri“. În același sens, și filosoful rus din exil Nikolai Berdiaev spunea că trecutul revine în istorie, dar metamorfozat; nu sub aceeași formă. Îmi amintesc de un intelectual care argumenta afirmația lui Berdiaev prin următorul fapt: la sfârșitul anilor 1930, în pasajul bucureștean „Imobiliara“, care leagă Calea Victoriei de strada Academiei, au fost instalate niște automate americane cu sendvișuri, bere, țigări. Trei decenii mai târziu, în epoca de liberalizare din anii 1960, pe aceiași pereți au fost așezate câteva automate italiene din care, introducând o fisă, puteai să obții un sendviș, un pahar de bere sau o cafea. Așadar, nu trebuie să pierdem orice speranță pe calea plebeizării. Iată încă un exemplu: la începutul perioadei numite și „obsedantul deceniu“, se făcea apologia unui limbaj vulgar și truculent, denumit „limbaj muncitoresc“. Era o ofensă inconștientă adusă muncitorilor de către un regim care pretindea că îi reprezintă. Nu au trecut mulți ani și, în timpul „primului dezgheț“, cel de după moartea lui Stalin, regimul totalitar a renunțat la inepția pomenită, tot așa cum în mod tacit a acceptat din nou în vestimentație cravata și pălăria.
Nicolae Steinhardt îl numește pe Hristos „Boier“. Un argument peremptoriu este și prefacerea vinului la nunta de la Cana Galileii (e vorba probabil de câteva sute de litri, pentru că a fost prefăcută în vin apa din câteva vase de curățire corporală). Evident că Dumnezeu, dacă-ți oferă vin, nu-ți dă poșircă. Însă ceea ce este superb în această proiecție a lui Hristos ca Boier, respectiv a unui Dumnezeu-Boier, este plierea acestui cuvânt pe limba și pe mentalitatea românească, întrucât boieria nu sugerează înainte de toate bogăție, ci magnanimitate, generozitate, atenție discretă și eficientă la nevoile altora. Pentru că adevăratul boier ridica o biserică, construia o școală pe cheltuiala sa, iar în a doua parte a secolului al XIX-lea trimitea, tot pe spezele sale, un tânăr fără mijloace materiale la studii în străinătate. Exista și încă mai există și un sinonim citadin pentru boier: domn. Un domn însemna în primul rând un om politicos, bine crescut, generos și mulți oameni năzuiau să dobândească acest calificativ. Puternica influență franceză a adus în mediile citadine din țara noastră cultura politeții. Chiar personajele lui Caragiale, cu toate gafele și greșelile lor de limbă, doresc să se depășească, aspect ce reiese în primul rând din limbajul lor excesiv de politicos și din naiva dialectică cu care dezbat subiecte la ordinea zilei. Rar li se întâmplă să ridice tonul, cu atât mai mult cu cât dezbaterile la care participă au loc în public, într-un local de consumație precum cafeneaua, berăria sau restaurantul. În România, abia odată cu regimul comunist s-a țipat, s-a bătut cu pumnul în masă și s-au comis excese fără legătură directă cu comportamentul național, acestea fiind expresia acelei filosofii demonice a urii numite marxism, respectiv a mojiciei rusești ideologizate.
Există în lumea actuală o tendință spre egalizare, consecință a influenței anglo-saxone, mai precis a celei americane. Cu toate acestea, francezii continuă să fie politicoși, să se exprime impecabil și chiar ziarul Partidului Comunist, „LHumanité“, folosește apelativele domnule și doamnă. Cine se uită la emisiunile postului de televiziune France 2 sau TV 5 constată că ceea ce poetul Ion Barbu numea „ritm, rigoare și măsură“, identificând astfel elementele structurale ale civilizației și culturii franceze, se păstrează. Dacă urmărim o dezbatere purtată în studiourile românești, adesea putem întâlni persoane cu statut public adresându-se cu îndemnul „măi fraților“ sau și mai rău, slobozind expresii precum nasol sau mișto.
Există o ispită a plebeizării în întreaga lume actuală. În contul ei, o scriitoare română stabilită în străinătate, Ilina Gregori, remarca ignorarea ostentativă a operei lui Matila Ghyka, descendent din ultimul domnitor al Moldovei, care își dedica principala operă, Numărul de aur, prefațată de Paul Valéry, Marucăi Cantacuzino, devenită prințesă prin căsătoria cu fiul celui ce a purtat sugestivul nume de „Nababul“, figură proeminentă a aristocrației românești. Cu toate acestea, în ultimii zece ani s-au reeditat, într-o colecție prestigioasă, memoriile lui Matila Ghyka, intitulate Curcubeie, în traducerea doamnei Georgeta Filiti, iar lucrarea Numărul de aur, capodopera acestui boier-estetician, a apărut în anul 2016, în transpunerea lui Adrian Pătrușcă. Iată, așadar, că în țara sa de naștere, plebeizarea n-a avut sorți de izbândă în raport cu opera și persoana lui Matila Ghyka.
S-a spus după prăbușirea regimului comunist că „de acum, orice iluzie este permisă“. De aici au decurs o serie de dezamăgiri ale unor oameni care au confundat libertatea, respectiv democrația, cu împlinirea personală. Exista pe vremuri o vorbă: de toate i-a dat statul unui anumit scriitor, numai talent n-a avut de unde să-i dea. În temeiul pomenitei confuzii, mulți oameni au crezut că pot deveni ușor repere publice, inclusiv scriitori sau artiști de renume. Or, o asemenea reușită nu poate fi întemeiată decât pe talent, muncă stăruitoare, cultură și, într-o țară democratică, se poate desfășura în deplină libertate, dar, ca în anecdota de mai sus, nici regimul instaurat în decembrie 1989 – ca orice regim politic, de altfel – nu putea conferi daruri naturale sau înzestrări personale. Multe din aceste dezamăgiri invocă prin contrapunct un alt adevăr, acela că un om realmente înzestrat reușește să învingă multe adversități, așa cum se știe că s-a întâmplat în „obsedantul deceniu“ cu Petru Dumitriu, care a tipărit strălucita sa trilogie Cronică de familie. În ziua de astăzi, pretutindeni în Europa, poeții nu mai mor de foame, nici de ftizie la 30 de ani, ci merg la concursuri, festivaluri, primesc premii și nenumărate burse, își spun scriitori, dar interesul public asupra operei lor este mai mult sau mai puțin exprimat. Este adevărat că în anii de după prăbușirea regimului totalitar s-au tipărit în România capodopere incontestabile precum Închisoarea noastră cea de toate zilele, semnată de Ion Ioanid, și Jurnalul fericirii, mărturia fără pereche a lui Nicolae Steinhardt, însă ambele cărți aparțin perioadei totalitare. Jurnalul fericirii a făcut parte din categoria literaturii de sertar, iar copleșitoarea mărturie a lui Ion Ioanid a fost scrisă în condiții de libertate, însă în ceea ce se numea pe atunci Germania occidentală, autorul locuind la München, unde lucra în redacția postului de radio Europa Liberă. În categoria literaturii de sertar aș mai aminti evocările unui strălucit scriitor neprofesionist, Gheorghe Jurgea-Negrilești, vlăstar de familie boierească, intitulate Troica amintirilor.
Era firesc ca mulți literați, mai mult sau mai puțin profesioniști, să recurgă la succedanee și nu este întâmplător că figura scriitoricească dominantă n-a fost un om de valoarea lui Proust sau Céline, ci un autor popular brazilian, Paulo Coelho. A mai intervenit și un fapt greu de înțeles: un scriitor, un muzician, un pictor nu mai sunt prețuiți exclusiv pentru valoarea lor profesională intrinsecă, așa cum s-ar cuveni, ci și prin asocierea acesteia cu contribuții extraartistice, umanitare, sociale sau politice, astfel încât se creează un altoi contra firii între artă și… drepturile omului. În aceste cazuri, plebeizarea ia forma unei derogări de la principiul calitativ, adevărată mană cerească pentru cei dăruiți de Dumnezeu cu mai puțin talent sau cultură.
Să considerăm sentința lui Baltasar Gracián fără drept de apel?! Acest amestec nefericit de artistic și social ne este bine cunoscut nouă, românilor, întrucât între anii 1948 și 1953 nu s-a tipărit decât un singur roman demn de această denumire: Bietul Ioanide de G. Călinescu. Toate celelalte „producții literare“ au fost puse sub semnul întrebării. La fel și sumedenia de tablouri sau partituri cu finalitate ideologizantă, spre a nu mai vorbi de statuile menite câțiva ani mai târziu demolării, în frunte cu cele care îl imortalizau pe „părintele popoarelor“, I.V. Stalin. Așadar, componenta socială a unei opere, în perspectivă istorică, o aruncă mai degrabă în lada cu gunoi decât o pune în lumină.
Plebeizarea poate constitui un examen, așa cum a fost și confruntarea cu regimul comunist, pe care unii l-au înfruntat și sfidat cu un curaj în care ceea ce s-a numit „talent moral“ s-a corelat în mod fericit cu forța artistică. Cele cinci volume din Închisoarea noastră cea de toate zilele, pomenită mai sus, mărturisesc din plin acest adevăr, pentru că nimeni nu poate contesta un act moral, social sau politic întemeiat; îl poate contesta doar când este inventat și folosit ca subterfugiu, cum se întâmplă în zilele noastre.
În urmă cu 50 de ani, când venea vorba de o personalitate din domeniul economic, pronunțai automat numele lui Giovanni Agnelli, omul care conducea și simboliza Compania Fiat, socotit pe atunci „cel mai cunoscut italian din lume“. În Grecia concurau doi legendari industriași, Onassis și Niarchos, în felul în care emulaseră în perioada interbelică, în România, Nicolae Malaxa și Max Auschnitt. Astăzi avem „multinaționale“ ai căror conducători mai degrabă evită datele despre identitatea și biografia lor. Nae Ionescu spunea că un om care năzuiește la o anumită situare în societate, respectiv în profesia sa, trebuie să-și creeze singur mijloacele de accedere. Artistului din ziua de azi i se oferă din belșug ceea ce altădată se numea condiții. Numai că nu condițiile împlinesc o personalitate – acestea sunt premise –, ci puterea sa lăuntrică. Mai mult decât de condiții, omul are nevoie de autoexigență, care presupune și refuzul „maleabilității“ și al cedării. Pe vremuri, dintr-o presiune, omul dintr-un stat totalitar aluneca spre concesii nefericite. Astăzi, ispita o constituie uniformizarea, alunecarea în plebeism, în plezirism facil, adică scufundarea într-o nevertebrare poleită.
În mod paradoxal, într-o țară totalitară, vreme de patru decenii au existat modele. Am citit și am auzit mărturii ale unor oameni care spuneau că i-a format Petre Țuțea, sau Alexandru Paleologu, sau Părintele Stăniloae sau Nicolae Manolescu. Șansa ucenicilor unor asemenea modele a fost forma unui învățământ socratic menit să pună în lumină eficiența școlii „față către față“.
Astăzi, personalitățile autentice trăiesc mai degrabă în penumbră silită, în timp ce spațiul public este ocupat aproape exclusiv de „personalități“ din domeniul sportului și al divertismentului. Dacă aș fi în situația unui tânăr în căutare de modele, nu mi-ar rămâne decât soluția lui Paisie de la Neamț, marele monah care, negăsindu-și un dascăl, s-a decis să-și împlinească el însuși acest rol. Oricum, este o soluție mai bună decât tăvălugul plebeizării…
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius