Paul Cezanne. Viaţa şi activitatea

[altmariusart2]

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/paul-cezanne-viata...

Cézanne provenea dintr-o familie de aristocraţi bogaţi. A primit o educaţie clasică la Colegiul Bourbon din Aix-en-Provence. În 1858, sub îndrumarea tatălui său – un bancher de succes care voia ca fiul lui să urmeze aceeaşi profesie-, Cézanne a intrat la Facultatea de Drept de la Universitatea din Aix-en-Provence. Nu i-a plăcut însă dreptul şi a decis destul de devreme să urmeze o carieră artistică. După doi ani şi-a înduplecat tatăl, cu ajutorul rugăminţilor stăruitoare ale mamei sale, să îl lase să studieze pictura la Paris.

Prima şedere a lui Cézanne la Paris a durat doar cinci luni. Personalitatea sa instabilă l-a aruncat într-o depresie gravă când şi-a dat seama că nu stăpânea la fel de bine tehnica picturii ca unii dintre studenţii Academiei Suisse, atelierul unde şi-a început pregătirea. A reuşit să rămână acolo doar datorită încurajării scriitorului Emile Zola, cu care legase o prietenie strânsă la Colegiul Bourbon. La întoarcerea în Aix, Cézanne a încercat să se resemneze cu munca în banca tatălui său, dar după un an s-a reîntors la Paris, foarte hotărât să rămână. În perioada sa de formare, între anii 1858 şi 1872, Cézanne a locuit în Paris, călătorind în acelaşi timp la Aix.

La începutul anilor 1860, activitatea literară şi artistică pariziană a cunoscut o perioadă de mare fervoare. Punctul culminant a fost atins prin conflictul dintre reprezentanţii curentului realist, în frunte cu Gustave Courbet, şi Academia de Arte Frumoase, care a respins din cadrul expoziţiei sale anuale – şi totodată din atenţia publicului – toate picturile care nu se încadrau în romantismul şi neoclasicismul academic. În 1863, împăratul Napoleon III a decretat deschiderea Salonului Refuzaţilor, pentru a atenua starea tensionată din cercurile artistice cauzată de pictorii respinşi de Salonul Academiei. Lucrările celor respinşi erau aproape în totalitate atacate de critici – reacţie care a consolidat spiritul revoluţionar al acestor pictori.

Cézanne, care s-a îndepărtat repede de normele academice, s-a alăturat celor mai de seamă reprezentanţi ai acestui grup, printre care Edouard Manet, Camille Pissarro, Claude Monet, Pierre-Auguste Renoir şi Edgar Degas. Majoritatea acestor artişti aveau în jur de 20 de ani (la fel ca şi Cézanne) şi abia îşi formau stilul. Cu excepţia lui Manet, ei aveau să formeze şcoala impresionistă. Zola, prietenul lui Cézanne, a fost foarte dedicat cauzei lor, însă prietenia lui Cézanne cu ceilalţi artişti a fost la început împiedicată de o sensibilitate şi o insolenţă voită, consecinţă a firii lui extrem de timide şi de schimbătoare, ofensată de jovialitatea acestora. Cu toate acestea, el a fost inspirat de spiritul lor revoluţionar când a încercat să sintetizeze influenţele lui Courbet, un pionier al modului prozaic de tratare a temelor banale, şi ale pictorului romantic Eugène Delacroix, ale cărui compoziţii – ce puneau accent pe culoare şi nu pe contur – l-au impresionat foarte mult pe Cézanne.

În această perioadă, Cézanne a început să dezvolte un stil violent şi sumbru;a pictat scene cu accente extreme de lumină şi de umbră, cu o lejeritate şi vigoare remarcabile pentru acea perioadă, dar care dezvăluie influenţa compoziţiilor tulburătoare ale lui Delacroix. Dinamismul sensibil al perioadei sale de tinereţe, plină de frenezie, prevestea inovaţiile îndrăzneţe ale fovismului şi expresionismului modern, în special lucrările lui Maurice de Vlaminck şi Georges Rouault.

În iulie 1870, odată cu izbucnirea războiului franco-german, Cézanne pleacă din Paris în Provence, în parte şi pentru a evita recrutarea. O ia cu el pe Marie-Hortense Fiquet, o tânără care devenise iubita lui cu un an în urmă şi cu care avea să se căsătorească în 1886. Familia Cézanne se stabileşte la Estaque, un sătuc de pe coasta de sud a Franţei, în apropiere de Marsilia. Acolo, el a început să picteze peisaje, explorând modalităţi de a zugrăvi cât mai fidel natura şi, în acelaşi timp, de a exprima sentimentele pe care i le inspira aceasta. A început să abordeze temele în modul în care o făceau prietenii săi impresionişti;în două din peisajele din acea perioadă,  Zăpadă în Estaque (1870 – 1871) şi Piaţa de Vinuri (1872) compoziţia dezvăluie stilul său timpuriu, însă deja mult mai disciplinat şi mai atent în ceea ce priveşte calitatea atmosferică şi mai puţin cea dramatică a luminii.

În ianuarie 1872, Marie-Hortense a născut un fiu. La scurt timp, la invitaţia lui Camille Pissarro, Cézanne s-a stabilit la Pontoise, pe valea râului Oise. Acolo, şi în Auvers, un oraş din apropiere, Cézanne începe serios să înveţe tehnicile şi teoriile impresioniste de la Pissarro, singurul, dintre toţi prietenii săi pictori, care avea răbdare să îl înveţe, în ciuda personalităţii sale dificile. Cei doi artişti pictează împreună cu întreruperi în 1874, cărându-şi pânzele peste tot şi pictând în aer liber, o tehnică încă socotită radicală. De atunci încolo, Cézanne se va dedica în totalitate peisajelor, naturilor moarte şi, ulterior, portretelor. Pissarro l-a convins pe Cézanne să folosească culori mai luminoase şi i-a arătat avantajele folosirii tuşelor scurte şi accentelor de culoare, caracteristice pictorilor impresionişti, iar Cézanne a ajuns să folosească acest stil în mod regulat, deşi cu un efect diferit.

Chiar şi sub îndrumarea lui Pissarro, Cézanne picta foarte clar, evidenţiind viziunea sa unică şi scopul său, diferit de cel al impresioniştilor. Deşi folosea tehnicile acestor tineri artişti, el nu le împărtăşea interesul de accentuare a viziunii obiective prezentate de lumina emanată de un obiect;în schimb, cercetările sale subliniau structura fundamentală a obiectului pe care îl picta. În compoziţiile sale apăreau deja forme cubice şi linii arhitecturale;tuşele sale, spre deosebire de ale impresioniştilor, nu erau presărate de culoare, ci se completau una pe alta într-o unitate cromatică. Cel mai cunoscut tablou al său din acea perioadă,  Casa spânzuratului (1873), ilustrează aceste influenţe.

În 1874, Cézanne s-a întors la Paris, expunând pentru prima dată împreună cu impresioniştii. Deşi picturile pe care Cézanne le-a etalat acolo şi la cea de-a treia expoziţie din 1877 au fost cele mai criticate lucrări dintre toate cele expuse, el a continuat să lucreze sârguincios, întorcându-se periodic la lumina din Provence.

A petrecut perioade scurte în Estaque, în 1876, şi în Aix-en-Provence în 1878, unde a trebuit să îndure insultele tiranicului său tată, de al cărui ajutor financiar avea nevoie ca să supravieţuiască, întrucât încă nu se găseau cumpărători pentru pânzele sale. Singura excepţie la această lipsă de cumpărători a fost Victor Chocquet, un cunoscător în alte artei, al cărui portret l-a pictat în 1877.

După a doua expoziţie impresionistă, Cézanne a rupt legătura profesională cu impresionismul, cu toate că a continuat să menţină relaţii de prietenie cu „umilul şi colosalul Pissarro”, cu Monet, „cel mai mare dintre toţi”, şi cu Renoir, pe care de asemenea îl admira. Demoralizat de reacţia publicului faţă de lucrările sale, s-a izolat tot mai mult, atât la Paris, cât şi la Aix. A pus definitiv capăt lungii sale prietenii cu Zola, dintr-un sentiment de neîncredere nevrotică şi gelozie, dar şi din cauza dezamăgirii provocate de scrierile „populare” ale lui Zola, pe care natura sa antisocială şi hotărâtă le găsea de neînţeles

Stilul de maturitate

Pe parcursul perioadei sale de izolare, de la sfârşitul anilor 1870 la începutul anilor 1890, stilul lui Cézanne s-a maturizat. Peisajele din această perioadă, precum Marea la L’Estaque (1878-1879), sunt poate primele capodopere ale unui Cézanne matur. Structura acestor peisaje prezintă linii calme şi grandioase, în care tuşele egale, dispuse de sus în jos, creează un efect curat multicolor, iar un albastru implacabil se întinde pe suprafaţa pânzei. Asemenea tuturor peisajelor sale de maturitate, aceste picturi au calitatea nouă, incitantă şi radicală, de a reprezenta simultan spaţiul în profunzime şi desenul plan.

Cézanne ştia bine cum să înfăţişeze volumul şi adâncimea; metoda sa era cea folosită de impresionişti pentru indicarea formei. Aşa cum el însuşi spunea: „Eu caut să redau perspectiva doar prin culoare”. Inteligenţa şi ochiul pictorului erau capabile să descompună orice element difuz sau suprapus dintr-o formă dată, pentru a-i analiza elementele componente. În astfel de lucrări, Cézanne alegea să redescopere o realitate mult mai substanţială de forme simple în spatele unui văl de aparenţe: „Totul în natură este modelat după o sferă, un con şi un cilindru. Trebuie să înveţi să pictezi după aceste figuri simple”. În acelaşi timp, astfel de picturi prezintă armonii sclipitoare de culoare care pot fi privite ca nişte desene plane, fără profunzime. Alte peisaje remarcabile din această perioadă sunt cele din Gardanne (Moara din Gardanne, cca 1885) şi seria de lucrări monumentale, în care Mont Sainte-Victoire, din apropiere de Aix, este o prezenţă mitică.

Cézanne avea să folosească aceeaşi abordare în portretele sale. Cele mai cunoscute sunt Doamna Cézanne pe un fotoliu galben (1890-1894), Femeie cu ibric de cafea (1890—1894) şi Jucătorii de cărţi(1890-1892). Acest din urmă tablou prezintă o temă pe care Cézanne a tratat-o în cinci versiuni diferite. În afară de seria picturilor cu jucătorii de cărţi, în care demnitatea sobră a bărbaţilor este foarte bine exprimată, în portretele lui Cézanne nu există vreo încercare de a face aluzie la natura protagoniştilor. În majoritatea cazurilor, el tratează fundalul cu aceeaşi grijă cu care tratează şi subiectul şi deformează violent culoarea feţei, pentru a o aduce în armonie cu întreaga compoziţie. Cézanne a recurs, de asemenea, la principiile sale de reprezentare a naturilor moarte extraordinare, din care a pictat peste 200. Le-a organizat asemenea unor desene arhitecturale, atribuind obiectelor familiare semnificaţie şi forţă prin intensitatea culorii şi simplitatea esenţială a formei.

Plină de intensitatea sentimentului, arta lui Cézanne a fost şi extrem de cerebrală, o căutare conştientă de soluţii intelectuale la problemele de reprezentare. Deşi a admirat foarte mult şi alţi pictori, nu a fost de acord cu scopurile lor, ci doar cu ale lui însuşi; pictorii care relatau evenimente, aşa cum făceau romanticii şi vechii maeştrii, şi pictorii care reprezentau doar natura – aşa cum făceau impresioniştii – îi dădeau impresia că le lipseşte un standard al obiectului pe care îl avea numai arta lui. În acelaşi timp, nu a fost cu adevărat un pictor abstract, întrucât ideile de structură pe care dorea să le exprime se refereau la realitate, nu la desen. Totuşi, a fost principala sursă de inspiraţie pentru pictorii cubişti.

După moartea tatălui său în 1886, Cézanne a devenit independent din punct de vedere financiar. Se căsătorise cu Marie-Hortense cu şase luni în urmă şi, după un an la Paris, în 1888, Marie-Hortense şi fiul lor s-au mutat acolo permanent. Cézanne însuşi s-a stabilit apoi în Aix, cu excepţia câtorva vizite în capitală, la Fontainebleau, în munţii Jura în Elveţia, precum şi la casa lui Monet în Giverny, unde l-a întâlnit pe sculptorul Auguste Rodin. În 1895, negustorul de artă Ambroise Vollard a deschis prima expoziţie doar cu lucrările lui Cézanne (peste 100 de pânze), însă publicul nu a fost receptiv, cu toate că unii artişti tineri şi iubitorii de artă începeau să se entuziasmeze de pictura sa.

Ultimii ani

Spre finele sec. XIX, arta lui Cézanne creştea în profunzime, în bogăţie a culorii, în măiestria compoziţiei. Se simţea capabil să creeze o nouă viziune a artei. Din 1890 în 1905, a produs capodopere, una după alta: zece variaţii ale Muntelui Sainte-Victoire, trei versiuni ale Băiatului cu haină roşie, nenumărate naturi moarte şi seria Scăldatul, în care a încercat să se întoarcă la tradiţia clasică a nudului şi să-şi aprofundeze preocuparea pentru efectul sculptural în raport cu peisajul. Era obsedat de munca sa, care i-a consumat foarte mult timp, deoarece picta încet.

Pentru Cézanne a fost întotdeauna dificil să se înţeleagă cu oamenii şi, profund tulburat de moartea mamei sale, în 1897, s-a îndepărtat treptat de soţia sa şi prietenii din tinereţe. La sfârşitul secolului, faima lui începe să se răspândească şi, din moment ce apărea foarte rar în lume, a devenit un fel de figură legendară. A expus la popularul Salon anual al Independenţilor în 1899 şi la Expoziţia Universală din Paris, în 1900, iar lucrările sale sunt în final căutate de galerii. Colecţia Caillebotte s-a deschis la Galeria Luxemburg din Paris cu două tablouri Cézanne. Galeria Naţională din Berlin a achiziţionat un peisaj încă din 1900. Tinerii artişti îl stimau. În 1901, tânărul simbolist Maurice Denis a pictat Omagiu lui Cezanne, un tablou în care apăreau artişti admirând una dintre naturile moarte ale pictorului.

Perioada de sfârşit a lui Cézanne, fructul unei meditaţii intense în singurătate, atinge punctul culminant al lirismului, realizând în revelaţia sa asupra vieţii în natură ceea ce numai marii artişti pot atinge în timpul vieţii lor. „Peisajul”, spunea el, „devine uman, devine o gândire, fiinţă vie în mine. Devin una cu pictura mea…. Ne contopim într-un haos fluorescent.” În imobilitatea aparentă a vieţii provinciale, el a găsit forţele geologice din roci, şanţurile puternice ce coboară printre copaci. Cu câteva accente uşoare de lumină, acest bătrân bolnav şi mizantrop, închis în atelierul lui, a fost capabil să insufle viaţă în ultimele picturi înfăţişând Muntele Sainte-Victoire (1898-1902), precum şi Castelul Negru. În ultima pictură din seria Scăldătoarele (1900-1905), el a reuşit să integreze nudurile monumentale şi peisajul în viziunea sa structurală asupra realităţii.

Diabetul zaharat de care Cezanne suferea de mult timp s-a agravat. În octombrie 1906, pictorul a cedat în cele din urmă, din cauza unei răceali severe, pe care a contractat-o pe când lucra la câmp. A murit câteva zile mai târziu, fiind îngropat în Aix-en-Provence.

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 334-33