A ocupat scaunul patriarhal vreme de doar nouă ani, răstimp scurt, care nu i-a permis să înfăptuiască mari realizări, cu excepția operei sale culturale. Cel de-al doilea întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române a avut o arhipăstorie care în a doua sa parte s-a desfășurat în condiții dificile, dar ierarhul a luptat contra imixtiunilor statului comunist în treburile Bisericii. Curaj, jertfelnicie și responsabilitate sunt cuvintele ce caracterizează personalitatea Patriarhului Nicodim Munteanu.
Cel de-al doilea Patriarh al românilor, Nicodim Munteanu, s-a născut în satul Pipirig din Neamț, la 6 decembrie 1864, primind la botez numele de Nicolae. A venit pe lume într-o familie cu credință profundă. Părinții săi au intrat în viața monahală la o vârstă înaintată, tatăl la Mănăstirea Neamț, devenind călugărul Barnaba, iar mama sa la Mănăstirea Agapia, primind numele Mitrofana.
Tânărul Nicolae Munteanu a absolvit clasele primare la Târgu Neamț, apoi a studiat la Seminarul de la Socola. În capitala Moldovei, avea să fie unul dintre ucenicii Mitropolitului Iosif Naniescu, pe care astăzi îl cinstim ca sfânt. În 1890, ierarhul s-a îngrijit ca tânărul teolog Nicolae să meargă la studii în străinătate, el urmând cursurile Academiei Teologice de la Kiev. Aici a fost coleg cu Hrisostom Papadopoulos, viitorul Arhiepiscop al Atenei și al întregii Elade.
În 1894, viitorul patriarh a fost închinoviat la Mănăstirea Neamț, primind numele Nicodim. În același an a fost hirotonit ierodiacon, pentru ca doi ani mai târziu să primească Taina Sfintei Preoții. A fost numit mare eclesiarh și predicator la Catedrala Mitropolitană din Iași. Bunul și blândul Mitropolit Iosif Naniescu a apreciat darurile pe care tânărul Nicodim le-a primit de la Domnul și în 1898 l-a numit vicar administrativ.
După trecerea la cele veșnice a părintelui său spiritual, Mitropolitul Iosif, arhimandritul Nicodim a ascultat chemarea Episcopului Pimen Georgescu al Dunării de Jos și a mers la Galați. În 1909, când ierarhul a fost ales Mitropolit al Moldovei, a rânduit ca alături de el să meargă și părintele Nicodim, pe care în același an l-a hirotonit Arhiereu-vicar al Mitropoliei, cu titlul „Băcăuanul”.
Deși ierarh, a stat timp de 10 ani stareț la Neamț
În 1912 a fost ales Episcop de Huși, eparhie pe care a păstorit-o cu multă înțelepciune. În august 1917 a fost delegat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în unanimitate, ca reprezentant la Soborul arhieresc de la Moscova.
După unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, în iunie, Episcopul Nicodim a fost numit locțiitor de Arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului. A revenit la Huși în 1919, păstorind până în 1924, când s-a retras din scaun și a revenit la Mănăstirea Neamț, unde a rămas stareț aproximativ zece ani.
În 1935, Episcopul Nicodim a fost ales Mitropolit al Moldovei. Aici a desfășurat o bogată activitate administrativă și culturală, tipărind în 1936 „Biblia ilustrată”, cu sprijinul profesorului I.D. Ștefănescu.
După trecerea la Domnul a Patriarhului Miron Cristea, Mitropolitul Nicodim a fost ales întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, într-o perioadă tulbure pentru țară, măcinată de conflicte interne și externe. După numai două luni de la întronizare, avea să înceapă cel de-al Doilea Război Mondial. După încheierea dictaturii lui Carol al II-lea și instaurarea statului național-legionar, apoi a regimului mareșalului Ion Antonescu, ierarhul a fost pus în situații foarte delicate, pe care le-a abordat cu maximă prudență, însă nu a ezitat să-și spună demn punctul de vedere și să apere Biserica și învățătura creștină: astfel, el s-a împotrivit deciziei din 1941 a statului de a interzice botezul evreilor. De asemenea, Patriarhul Nicodim s-a împotrivit și hotărârii autorităților de a-i obliga pe evrei să poarte steaua galbenă.
Patriarhul Nicodim a fost greu încercat și după instaurarea regimului comunist în România. Deși înaintat în vârstă și având o sănătate șubredă, a încercat din răsputeri să se împotrivească încercărilor de a supune Biserica statului, pe care noua putere le desfășura cu consecvență. Nu a dat curs solicitărilor Patriarhiei Moscovei din 1945 de a reveni la slujbele oficiate pe stil vechi.
„Peste canoanele Bisericii nu se poate trece!”
Un moment greu a fost tentativa comuniștilor de a introduce pensionarea clericilor. La 24 septembrie 1946, îi scria regelui Mihai, de la Mănăstirea Neamț: „Am citit proiectul de lege pentru pensionarea clerului tuturor cultelor din România. În deplină cunoștință și cu toată convingerea, mărturisesc Majestății Voastre că acest proiect este inadmisibil. Ideea călăuzitoare ea însăși este un lucru la care nu s-a gândit până acum nimeni în nici o țară din lume. Eu nu pot consimți în nici un chip la aceasta. Pensionarea ierarhilor este inadmisibilă din punct de vedere canonic și peste canoane, care sunt constituția Bisericii, nu se poate trece. [...] Dar și legile Statului se opun la pensionarea ierarhilor. Stă doar scris limpede în ele că, dacă un ierarh se face vinovat de vreo vină, el poate fi trimis, după natura vinelor, în judecata Sfântului Sinod, sau a Curții de Casație. Bătrânețea nu este o vină. Ea nu împiedică pe ierarh să călăuzească pe credincioși cu mintea, cu experiența și cu harul său.[...] Dacă, spre deznădejdea noastră și primejduirea Bisericii, proiectul în chestiune ar deveni lege, noi înșine nu putem rămâne în fruntea Sfântului Sinod. Patriarhul nu poate consimți la călcarea Constituției bisericești și nici nu este îngăduit să fie bănuit că a consimțit la aceasta pentru foloase personale”.
A văzut în rege un sprijin pentru apărarea Bisericii
Situația politică din România avea să se schimbe foarte rapid. În luna noiembrie a aceluiași an, comuniștii au falsificat alegerile, iar forțele care se opuneau tăvălugului roșu se diminuau considerabil. Patriarhul Nicodim a văzut în regele Mihai un sprijin pentru apărarea Bisericii și de aceea i s-a adresat în această problemă atât de delicată. Istoria ulterioară avea să fie necruțătoare cu cei doi: legea a fost adoptată în 1947, folosindu-se termenul de „punere în retragere”, suveranul a fost obligat să abdice, iar patriarhul, tot mai neputincios, făcea față cu greu cerințelor vremii.
În februarie 1948, Patriarhul Nicodim a trecut la cele veșnice, după o păstorire redusă ca număr de ani, dar plină de încercări, pe care, cu dragoste de Biserică și de neam, a știut să le depășească.
Scrisoarea Patriarhului Nicodim Munteanu către regele Mihai al României
Sire,
Adânc recunoscător Majestății Voastre, Vă mulțumesc din suflet pentru înalta bunăvoință pe care mi-o arătați și cu acest prilej. Am citit proiectul de lege pentru pensionarea clerului tuturor cultelor din România. În deplină cunoștință și cu toată convingerea, mărturisesc Majestății Voastre că acest proiect este inadmisibil. Ideea călăuzitoare este ea însăși un lucru la care nu s-a gândit până acum nimeni în nici o țară din lume. Eu nu pot consimți în nici un chip la aceasta. Pensionarea ierarhilor este inadmisibilă din punct de vedere canonic, și peste canoane, care sunt constituția Bisericii, nu se poate trece. Ierarhul la hirotonie se căsătorește în toată regula cu Biserica. Și fiindcă nimenea nu are dreptul să despartă doi soți cununați, apoi nimenea nu are dreptul să despartă pe ierarh de Biserică. Aceasta este legea organică a Bisericii în toată lumea creștină. Dar și legile Statului se opun la pensionarea ierarhilor. Stă doar scris limpede în ele că, dacă un ierarh se face vinovat de vreo vină, el poate fi trimis, după natura vinelor, în judecata Sfântului Sinod sau a Curții de Casație. Bătrânețea nu este o vină. Ea nu împiedică pe ierarh să călăuzească pe credincioși cu mintea, cu experiența și cu harul său. Ba, legile au prevăzut și cazurile de infirmitate ce pot lovi pe un ierarh. Pentru aceasta, ierarhul primește un arhiereu vicar, ca ajutor, care-l înlocuiește cu pline drepturi în toate trebile, care cer activitate vie și osteneală peste puterile unui infirm sau ale unui bătrân. (...) Legea aceasta nouă ar izgoni din Sfântul Sinod și de la datorie șapte sau opt episcopi și mitropoliți, numai acum, deîndată, și pe alții în curând. (...) Dacă, spre deznădejdea noastră și primejduirea Bisericii, proiectul în chestiune ar deveni lege, noi înșine nu putem rămâne în fruntea Sfântului Sinod. Patriarhul nu poate consimți la încălcarea constituției bisericești și nici nu este îngăduit să fie bănuit că a consimțit la aceasta pentru foloase personale. Din suflet rog prea respectuos pe Majestatea Voastră să binevoiască a chibzui și apăra Biserica și Neamul. Onoratul Guvern va prețui de bună seamă temeiul adânc și curat al cugetului nostru. Îngăduiți-mi, Vă rog, Sire, să încredințez înțelepciunii și chemării de Sus a Majestății Voastre gândurile acestea smerite și hotărâte. Dumnezeu să Vă ajute, Sire, și să Vă țină pavăză a Neamului românesc și a Bisericii strămoșești.
Al Majestății Voastre smerit rugător către Dumnezeu,
† Nicodim, Patriarhul României
Monastirea Neamțu, 24 septemvrie 1946
F29_w1505_h1172_q100.jpg)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius