La o primă privire superficială, societatea omenească pare dominată peste tot de patimi trupești, așa cum ar fi: lăcomia, curvia și filarghiria (iubirea de bani), după cum apar ele denumite în cataloagele Părinților filocalici. Aceasta este realitatea cea mai izbitoare a lumii moderne, pe care trebuie s-o înțelegem, mai ales în ultimul secol, și ca pe un efect major al unei civilizații care s-a edificat pe eșafodajul unor filosofii materialiste. Iar acest fenomen s-a întâmplat peste tot în lume, indiferent dacă într-o parte stăpânea sistemul capitalist, iar în alta cel comunist.
Cu toate acestea, se cuvine subliniat faptul că patimile sufletești se află într-o pondere mult mai mare în omenire și cu efecte mult mai nocive decât cele trupești. În această categorie intră: mândria și slava deșartă, dar și akedia, mânia, invidia, ținerea de minte a răului, calomnia, ura etc. Acestea sunt, de regulă, mai multe și mai primejdioase decât patimile trupești și din cauza faptului că patimile sufletești nu sunt totdeauna vădite, ci, de cele mai multe ori, sunt acoperite cu foarte multă grijă, uneori chiar cu concursul inconștient al persoanei stăpânite de o astfel de patimă. Desigur că patimile sufletești și cele trupești există nu doar independent, ci și într-o oarecare legătură; uneori o patimă trupească contribuind la nașterea uneia sufletești și invers.
Totuși, mai trebuie adăugat că, potrivit Sfinților Părinți, patimile trupești - întrucât se dezvoltă din nevoile trupești firești ale omului, dar folosite în mod abuziv - pot fi mai repede eliminate cu puțină înfrânare, la care, adesea, și înaintarea în vârstă poate să aibă un aport pozitiv. Însă nu același lucru se întâmplă cu patimile sufletești, care nu se tem de vârsta înaintată, ba, dimpotrivă, ele își pot crea o puternică justificare, asumată și ca o compensație pentru abandonarea plăcerilor materiale. Așadar, aceste patimi pot pune stăpânire pe om, indiferent de condiție, până la sfârșitul vieții.
De asemenea, dacă pentru patimile trupești raporturile cu semenii din comunitate pot constitui un prilej de reținere, din pricina rușinii, dimpotrivă, în cazul patimilor sufletești, relațiile din spațiul comunitar constituie un prilej de amplificare a acestora. De ce? Întrucât nu putem urî decât un semen, nu ne putem mândri decât în fața altora; ce să mai spunem despre patima invidiei, care se hrănește din realizările celorlalți, din frumusețea lor, din cultura lor sau din simpla lor existență, ba chiar din faptul că alții pot trăi mulțumiți în condiții materiale mai precare decât ale noastre!
În concluzie, soluția izbăvirii de patimi, în aceste cazuri, nu este nicidecum ieșirea din societate sau renunțarea la relațiile cu semenii, ci schimbarea opticii asupra relațiilor interumane. O schimbare ce se poate produce doar prin rugăciune, deoarece rugăciunea poate lumina mintea, astfel încât să miște potrivit cu firea ei, adică spre iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Aceasta, întrucât pricina cea mai adâncă a tuturor patimilor este întunecarea minții, ce a urmat căderii în păcat.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius