Patericul georgian

[Convergențe - Lumina]

Patericul georgian

http://www.pateric.ro/introducere/

Fratele ajutat de frate este ca o cetate tare, spune înţeleptul Solomon (Pilde 18, 19). Cu o cetate întărită, cu o cetate de necucerit se aseamănă fiecare Biserică Ortodoxă locală atunci când este susţinută şi primeşte ajutorul şi sprijinul unei alte Biserici locale. Şi dacă aceasta se întâmplă între toate Bisericile Ortodoxe surori, atunci vom avea pe pământ icoana vie a sobornicităţii dar şi a tăriei celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
În mod deosebit astăzi, în zilele de criză pe care le trăim, este nevoie grabnică de comuniune adevărată şi ajutor reciproc între Bisericile surori, de dezvoltarea unor legături calde şi neprefăcute între ortodocşi, pentru a înfrunta cu succes săgeţile vicleanului cele aprinse (Efes. 6, 16), pe care le slobozeşte din toate părţile asupra trupului teandric al lui Hristos. Nu trebuie să uităm că „un popor sunt toţi cei ce nădăjduiesc în Hristos, şi o Biserică a lui Hristos, chiar dacă ia diferite numiri după locul unde se află“ (Sfântul Vasile cel Mare).
Însă pentru a înţelege aceasta, este nevoie mai întâi de cunoaşterea reciprocă a membrilor Bisericilor Ortodoxe „de pretutindeni“. Acestui scop doreşte să îi slujească şi publicarea cărţii de faţă. Deoarece credem că această cunoaştere reciprocă a popoarelor ortodoxe se săvârşeşte mai adânc şi mai adevărat prin sfinţii lor.

I. INTRODUCERE

 

 Georgia

Georgia este Kolhida din mitul Greciei antice, mitul argonauţilor, ţinutul lui Iason şi al „lânii de aur“. Se află între Caucaz, Pontul Euxin (Marea Neagră), Armenia, Azerbaidjan şi Marea Caspică. Vechea capitală a ţării era Mţheta, aflată la confluenţa râurilor Mtkvari şi Aragvi.
În anul 455 d.Hr., regele Vahtang I Gorgasali (446–499) stabileşte capitala la Tbilisi, aflată la 20 de kilometri de mers pe jos înspre sud-est de Mţheta. Numele de Georgia l-a luat în secolul XI d.Hr. Până atunci, ţara se numea Iviria (în special partea ei de răsărit).
Primele contacte stabilite între iviriţi şi elini consemnate de istorie s-au înfiripat în secolul al VIII-lea î.Hr. Legăturile dintre cele două popoare au devenit mai strânse din secolul al VI-lea, o dată cu întemeierea coloniilor greceşti pe ţărmurile ivirite ale Mării Negre.

 

 

 

Iviria era aservită perşilor atunci când a fost cucerită de Alexandru cel Mare (secolul al IV-lea î.Hr.). Mai ales de atunci a primit influenţa civilizaţiei elene, ale cărei urme rămân neşterse până astăzi.

 

 

 

Prin domnia lui Parnavaz I, iviriţii s-au eliberat de sub stăpânirea macedoneană în anul 302 î.Hr.
În secolul I î.Hr. Iviria a căzut în mâinile romanilor, dar în anul 265 d.Hr. i s-a oferit o oarecare independenţă.
A primit creştinismul în secolul al IV-lea, pe vremea când în Imperiul Roman împărăţea Constantin cel Mare, iar în Iviria (Georgia de răsărit), regele Mirian. De atunci, între cele două părţi s-au dezvoltat diverse relaţii, ce au evoluat în calde legături de prietenie, graţie neobositelor eforturi ale împăraţilor romani de a proteja Iviria de năvălirile succesive ale perşilor, mai ales în secolele al VI-lea şi al VII-lea. În anul 629, împăratul romanilor Iraclie (610–641) a restabilit, de data aceasta definitiv, independenţa ţării faţă de perşi. Din secolul al VII-lea până în secolul al IX-lea, Iviria a suferit cumplit din pricina invadatorilor arabi şi a devenit câmpul ciocnirilor sângeroase dintre arabi şi romani. În acea epocă, o parte din populaţia ţării trecuse la Islam, şi urma cu credincioşie această cale. În cele din urmă, în secolul al IX-lea, împăratul Mihail al III-lea (842–867) i-a învins pe arabi şi i-a pus pe fugă din ţinutul Iviriei.

 

 

 

În anul 1008, regele Iviriei – Bagrat al III-lea (975–1014) – a organizat un stat naţional creştin, după ce a unificat Georgia de răsărit cu cea de apus (Kolhida, Lazeti şi Abhazia) şi a întemeiat o dinastie care a durat mulţi ani, însă care, din pricina feluriţilor vrăjmaşi şi a diverselor împrejurări, a putut stăpâni doar parţial ţara.

 

 

 

În secolul al XI-lea, Georgia a suferit mult de pe urma turcilor selgiucizi. Un conducător însemnat în această perioadă de criză a fost Sfântul David al II-lea Agmaşenebeli (ceea ce înseamnă „Constructorul“) (1089–1121), care, după ce i-a biruit pe selgiucizi în lupta legendară de la Didgori (12 august 1121), a pus bazele unui stat puternic. A izbutit să pună pe picioare ţara din punct de vedere economic şi militar. A favorizat dezvoltarea literaturii şi artelor. A înălţat biserici şi a întărit mănăstiri. A întemeiat vestita mănăstire Ghelati1 (Mănăstire de monahi, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Aparţine de eparhia Imeretiei şi se află la o distanţă de aproximativ opt kilometri de Kutaisi.), şi academia cu acelaşi nume (1106), cu un nivel foarte înalt, unde se studiau dialectica (teologia), retorica, gramatica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica, poezia şi dreptul. Fiind el însuşi un literat, a alcătuit „Psalmul pocăinţei“, una dintre capodoperele imnografiei georgiene.
Georgia va ajunge la culmea înfloririi civilizaţiei sale în zilele Sfintei regine Tamara (1184–1212), strănepoata lui David al II-lea. Aceasta a reorganizat administraţia şi armata ţării, a îmbunătăţit situaţia comerţului exterior, a întărit pacea dinlăuntrul ţării şi i-a îndepărtat pe vrăjmaşi.

 

Ţara a cunoscut un impresionant progres pe plan duhovnicesc, care se reflectă în marea lucrare a lui Şota Rustaveli – „Viteazul în piele de tigru“.
Merită a fi menţionat faptul că, datorită ajutorului dat de regina Tamara, doi dintre nepoţii ei după soră, aceştia fiind şi nepoţii împăratului bizantin Andronic I (1183–1185) – Alexie şi David, au întemeiat regatul Trapezunt puţin timp înainte de cucerirea Constantinopolului de către franci, în aprilie 1204.

 

 

 

Însă urmaşii Tamarei, Gheorghe al IV-lea Laşa (1212–1223) şi sora acestuia Rusudani (sau Kis Malik, care înseamnă „regina fecioară“) (1223–1247) erau neputincioşi a ţine piept năvălirilor vrăjmaşilor. După devastarea oraşului Tbilisi de către şahul Djalaledini (1225), organizarea politică a Georgiei a fost distrusă de mongoli (1230–1240). Regii acesteia şi-au restrâns stăpânirea la unele regiuni inaccesibile şi doar Gheorghe al V-lea (1314–1346) a reuşit să redobândească unele teritorii.

 

 

 

În vremea lui Bagrat al V-lea (1360–1395), a izbucnit „furtuna“ lui Tamerlan, care până în anul 1402 a ocupat aproape toată ţara. De la sfârşitul secolului al XIII-lea până la începutul secolului al XV-lea, hoardele mongole au năvălit în Georgia de opt ori. Din pricina ultimei invazii, populaţia ţării a ajuns la jumătate.

 

 

 

După moartea lui Tamerlan (1405), georgienii, după lupte grele, au izbutit să-şi redobândească independenţa. Ţara a fost eliberată în întregime de către regele Alexandru I (1412–1442). Alexandru a lăsat moştenire regatul fiilor săi, împărţindu-l în trei regate, al Kahetiei, al Kartliei şi al Imeretiei (Imereti–Samegrelo). Această împărţire a Georgiei a fost hotărâtoare pentru mersul ulterior al istoriei sale: de atunci a început decăderea ei.
În veacurile următoare, ţara va cunoaşte năvălirile perşilor şi ale turcilor otomani, care vor cuceri rând pe rând teritoriile ei.

 

 

 

În cele din urmă, ighemonii Georgiei au fost nevoiţi să ceară sprijinul Rusiei, care în anul 1722 şi-a trimis armatele în Caucaz. Astfel a început eliberarea ţării, cu sprijinul împărăţiei ruseşti.
Coaliţia ruso-georgiană din anul 1783 a fost în esenţă un tratat de subordonare a Georgiei faţă de Rusia, care în anul 1801 a anexat la teritoriile ei întreaga Georgie.
După revoluţia bolşevică din 1917, Georgia şi-a proclamat independenţa (26.05.1918).

 

 

 

Câţiva ani mai târziu, silită de către autorităţile statului sovietic, a devenit parte (25.02.1921), şi, mai apoi, republică a Uniunii Sovietice (1936).

 

 

 

Din anul 1993 face parte din Comunitatea Statelor Independente, care a fost creată după dizolvarea U.R.S.S.-ului.

 

Cuvinte cheie: Alexandru, Antiohia, Apostolul Andrei, Arsenie, Biserica Ortodoxă, Constantinopol,Cruce, Dumnezeu, Efrem, Eva, Evanghelia, Evanghelie, Hristos, Iisus, Iisus Hristos, Ioan,Manastirea Lavra, minuni, Petru, Roma, Rugăciunea lui Iisus, Rusia, Sfânta Nina, Sfântul Ioan,Sfântul Munte, Simon, Sina, Sinai, Sinod Ecumenic, Siria, Teofil, Zoroastru, Zosima

« Capitolul precedent