Era Denia Prohodului din Vinerea Mare, anul 1930. Aproape toată suflarea micii comunităţi din Costeşti (Argeş) se aduna, ca-n fiecare an, în Săptămâna Patimilor, la bisericuţa de lemn veche de 200 de ani. Sfântul lăcaş, de numai 48 de metri pătraţi, din care 12 însumau altarul, iar 16 prispa (pronaosul), nu putea să-i încapă pe toţi, aşa că înăuntru abia intrau, aproape-nghesuiţi, copiii, cântăreţii şi câţiva bătrâni, în timp ce părinţii ascultau slujba de-afară.
Incendiul a izbucnit în timpul Prohodului, de la o lumânare care a atins panglica unei coroane. Focul a fost stins de-ndată, numai că o scânteie avea să aprindă, fără ca măcar cineva să bage de seamă, şi cele câteva zeci de coroane adăpostite în podul bisericii, după cum era obiceiul la acea vreme. Panica i-a cuprins pe cei dinăuntru, care s-au năpustit spre deschizătura de nici un metru, ce dădea spre pridvor şi, apoi, spre uşa, care, la acea vreme, ca-n toate bisericile ortodoxe, se deschidea spre interior. Un detaliu care a avea să transforme lăcaşul într-un crematoriu ermetic. De-afară, îngroziţi, părinţii dădeau şi ei să intre după copiii lor prinşi în flăcări. Zadarnic, însă, căci uşa s-a dovedit a fi de neclintit.
Incendiul a izbucnit în timpul Prohodului, de la o lumânare care a atins panglica unei coroane. Focul a fost stins de-ndată, numai că o scânteie avea să aprindă, fără ca măcar cineva să bage de seamă, şi cele câteva zeci de coroane adăpostite în podul bisericii, după cum era obiceiul la acea vreme. Panica i-a cuprins pe cei dinăuntru, care s-au năpustit spre deschizătura de nici un metru, ce dădea spre pridvor şi, apoi, spre uşa, care, la acea vreme, ca-n toate bisericile ortodoxe, se deschidea spre interior. Un detaliu care a avea să transforme lăcaşul într-un crematoriu ermetic. De-afară, îngroziţi, părinţii dădeau şi ei să intre după copiii lor prinşi în flăcări. Zadarnic, însă, căci uşa s-a dovedit a fi de neclintit.
“În toată groaza aceea cumplită, cei dinăuntru se-mpingeau urlând şi îmbrâncind spre uşa ce n-a mai putut fi deschisă sub presiunea trupurilor bulucite ori călcate în picioare, la ieşire. Aceeaşi uşă era împinsă spre interior de cei de-afară, disperaţi s-ajungă la copiii, fraţii şi nepoţii deveniţi adevărate torţe. Uşa aceea, dacă s-ar fi deschis invers, ar fi schimbat totul. Sau aproape totul! A fost nevoie de tragedia asta nemaivăzută, ca sistemele de prindere a uşilor să fie schimbate, cel puţin pentru locurile publice”, spune viceprimarul oraşului Costeşti, Damian Haralambie.
116 suflete au pierit în acea seară
În numai câteva minute, cei dinăuntru au început sa cadă, unul câte unul, seceraţi de fum şi flăcări. Trupurile inerte, peste care s-au suprapus corpurile celor care mai sperau să răzbească, au întărit şi mai mult baricada ce imobiliza uşa. Şi, de parcă iadul dinăuntru nu era de ajuns, acoperişul de şindrilă, cuprins de vâlvătaie, a căzut deodată peste cei captivi în biserică.
Din toată dramatica desfăşurare neorânduită, doar 14 din cele 130 de suflete au reuşit să se strecoare ori să fie trase afară, dar n-au mai supravieţuit decât 12.
Iată ce se arăta în darea de seamă a pompierilor care n-au mai putut decât să scoată din cenuşă trupurile carbonizate ale celor care şi-au dat duhul în mai puţin de o jumătate de ceas, în fumul gros şi flăcările ce-au ars din temelii bisericuţa: “După stingerea incendiului şi îndepărtarea lemnăriei, am constatat din prezenţa în care se găseau cadavrele, că între ei s-au dat lupte desperate şi că, dacă nu ar fi fost panica care să-i stăpânească în acel moment, poate că s-ar mai fi salvat măcar câţiva dintre ei.”
„Focul”, documentarul care a primit Marele Premiu la Festivalul-Concurs al filmului cu tematică religioasă ”Lumina din lumina”, realizat de Ana Maria Dulică.
Ştirea a făcut înconjurul lumii
Sute de părinţi şi-au pierdut copiii în tragicul eveniment, iar jalea a pus stăpânire pe-ntreaga suflare. Aproape tot satul avea în Duminica Paştelui de la 1930 doliu la poartă, iar nenorocirea de la Costeşti a făcut înconjurul lumii. Din toată ţara, dar şi din afara graniţelor, din Europa şi SUA, au sosit, pe rând, tone de ajutoare. Iar la înmormântarea celor peste 100 de suflete a luat parte însăşi Regina Maria, venită la procesiunile funerare cu principele Mihai.
“Ştiu de la părinţii mei c-au fost familii care au pierdut doi, trei, cinci copii. Cumplit, ne neimaginat durerea celor care şi-au înmormântat de-odată toţi copiii! Aşa ceva nu mai fusese-nchipuit vreodată. S-a stins atunci tot tineretul satului, iar cei rămaşi au îmbătrânit cu zeci de ani”, spune Ioana Enache, localnică.
Din tot ce se afla atunci în mica biserică de lemn, doar Evanghelia a rămas întreagă. Au găsit-o sătenii sub trupul carbonizat al preotului Dumitru Vişinescu, parohul care s-a stins ţinând la piept pe unul dintre fiii săi.
Ani buni după cumplita tragedie, în sătucul nenorocit de soartă n-a mai avut loc nici măcar o horă. Toate nunţile, botezurile, cumetriile ce-au mai urmat după 1930 s-au făcut în satele vecine. E greu până şi de imaginat ce a însemnat nenorocirea acelui an. Cu-atât mai puţin de înţeles.
“Oamenii au căutat să priceapă cum de-a permis Dumnezeu o aşa pedeapsă, într-o zi mare, în sfânta Biserică. Şi nu puteau să nu lege cumplita tragedie de un alt evenimet petrecut la Costeşti, când s-a furat salba de aur de la gâtul moaştelor Sf. Parascheva. Şi-au spus c-a fost blestem, că altă explicaţie n-au găsit, şi-aşa a şi rămas vorba în sat”, mai spune viceprimarul Damian Haralambie. Cele 116 suflete care au pierit în flăcările nenorocirii, canonizate recent la iniţiativa preoţilor de la Costeşti, sunt pomenite în fiecare an în Săptămâna Luminată, într-un parastas comun la care iau parte toţi localnicii.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius