Parintele Paulin Lecca

[altmariustotal ortodox]

Parintele Paulin Lecca, de la Manastirea Arnota

"Trec parintii pe langa noi, nepasatorii."

Dumnezeu a binecuvantat neamul romanesc cu multi parinti duhovnicesti; unul dintre acestia a fost si Parintele Paulin Lecca, staret la Manastirea Arnota din judetul Valcea. Toti acesti monahi imbunatatiti au facut in viata lor experienta Duhului Sfant, aratandu-ne unde se poate ajunge sau mai bine zis unde se poate ridica un om ajuns deja la transparenta duhovniceasca.

L-am cunoscut pe Parintele Paulin Lecca in primavara anului 1992, cand a venit in obstea manastirii noastre. Auzisem de el de la alti parinti mai in varsta, care avusesera binecuvantarea de a-l fi cunoscut. Ardeam de nerabdare sa-l cunosc si eu. Toti aveau numai cuvinte de lauda despre el si, mai mult decat toti, staretul nostru care il avusese ca indrumator spiritual la Seminarul de Teologie Radu Voda. Ne povestea despre minunatele sale predici tinute in fata seminaristilor care vazandu-l pe Parintele Paulin Lecca cum plangea vorbind, erau adanc miscati. Il cunostea staretul, il cunosteau parintii mai in varsta din manastirea noastra, Parintele Nicodim, Parintele Pantelimon - Bunicutul sau Nasicul nostru -, supranumit asa deoarece ne nascuse intru Hristos pe cei mai multi dintre noi, tinerii veniti in manastire, luandu-ne sub mantia sa. Toti acesti tineri monahi ai obstii noastre, auzind atatea cuvinte de lauda despre acest misterios duhovnic, ardeau de nerabdare sa il cunoasca.

Iata-l venit in manastirea noastra. L-am intrebat: De ce ati venit, Parinte, la noi? De ce ati lasat Arnota, de ce ati lasat obstea toata venind aici la batranete? Si el mi-a raspuns: Sa stii, elefantii cand isi simt sfarsitul apropiindu-se, se duc intr-un loc numai de ei stiut, intr-un cimitir numai al lor. Auzind acestea, nu am ramas defel incantat ca manastirea noastra avea sa fie cimitirul unui atat de mare parinte spiritual - si parca comparatia cu elefantul nu este departe de adevar. Dar ma bucuram totodata la gandul ca tot noi aveam sa fim aceia care ii vom lua fildesul.

M-am atasat de el inca de la inceput; eram printre ucenicii care ii aduceam lemne la chilie, ii dereticam, bucurandu-ma astfel de prezenta lui timp de trei anotimpuri: de la sosirea in obstea manastirii, din primavara lui 1992, si pana la mijlocul toamnei aceluiasi an s-a incumetat, insa pentru ultima oara, sa-si stramute batranetile la o alta manastire.

Mi-aduc aminte ca in anul acela, inceputul lui octombrie nu facuse inca pe deplin loc toamnei celei zgribulite de ploi reci si de frig. Dar intr-o dimineata, trezindu-ma din somn, am gasit peste firele tarzii de iarba cazuta bruma. La fel de neasteptata si rece a fost si plecarea Parintelui Paulin Lecca din manastirea noastra. In acea dimineata ma trezisem devreme, caci trebuia sa merg la facultate, la Bucuresti; Parintele plecase deja, insa nimeni nu stia de ce.

Venind in obstea noastra, Parintele Paulin Lecca si-a adus cu sine crucea pe care ar fi vrut s-o aiba la mormant si pe care o pregatise in tihna la Manastirea Arnota.

Noi, ucenicii, ne-am aciuat pe langa el, ajutandu-l la chilie in toate felurile inchipuite si neinchipuite, numai ca, stand in preajma lui, sa ne folosim de experienta lui duhovniceasca bogata si de cuvintele lui adanci. Parintele Paulin era un om erudit, un om cunoscator el teologiei pe care o studiase la Cernauti inainte de desfiintarea Facultatii de Teologie si a Mitropoliei Ortodoxe din 1939.

Era un om care trecuse prin mai multe obsti monahale in perioada sa de noviciat, inainte de a se hotari sa ramana in Manastirea Frasinei ca frate de manastire: fratele Pavel. Avea 22 de ani.

Insa acolo, la Frasinei, cum auzea de vreun parinte imbunatatit, de vreun om care sa fi experimentat rugaciunea lui Iisus, se ducea sa il cunoasca. Bunaoara, asa s-a intamplat si cu Parintele Arsenie Boca de la Sambata de Sus; cum a auzit despre el, imediat Parintele Paulin Lecca a fugit la Sambata. Avand binecuvantare pentru o saptamana de la staretul sau, a fugit la Sambata si a stat acolo o luna. Cand s-a reintors in obste, folosit de cuvintele Parintelui, parintii l-au apostrofat; toti erau porniti impotriva lui, vrand sa-l dea afara, dar staretul insusi l-a primit totusi ca pe un fiu, cu caldura. I-au dat canon - puteti citi mai pe larg aceasta scena intr-un articol deja aparut in revista "Icoana din adanc" - pe cand fratele Pavel batea metaniile in trapeza si cauta sa-si duca la capat canonul, unul din parinti, trecand pe langa el, l-a batut pe umar si i-a spus: "Nu te deznadajdui, si eu am facut acest canon!", iar fratele Pavel cu multa bucurie a dus canonul pana la sfarsit.

Mai povestea Parintele Paulin ca el obisnuia, dupa cum am mai spus, sa se aciueze pe langa tot felul de parinti pentru ca acestia sa-l invete sa deprinda rugaciunea inimii. Era un infocat cautator al acesteia si se straduia din rasputeri sa o aiba. Duhovnicul lui de atunci, nu imi aduc aminte numele - probabil ca Parintele mi l-a spus, dar toate aceste personalitati pe care el le evoca mie nu-mi spuneau prea mult - l-a invatat rugaciunea inimii. Cand noi, fratii mai tineri, il indemnam: "Haideti, Parinte, la strana sa cantati cu noi!", el spunea: "Nu, eu nu cant cu fratii pentru ca n-am deprins niciodata glasurile. Am preferat sa stau in spatele bisericii, in coate si in genunchi, si sa zic: Doamne Iisuse...; pentru ca am vrut sa ma impartasesc din dulceata acestei rugaciuni, n-am invatat niciodata sa cant.

O data l-a rugat pe duhovnicul lui sa-i faca o rugaciune, o rugaciune puternica... el vroia sa se duca la pustie, Parintele Paulin ardea de dorul pustiei. S-a dus la duhovnicul lui si a zis: "Parinte, faceti-mi o rugaciune, faceti-mi o rugaciune in biserica, la miezul noptii, sa primesc si eu de la Dumnezeu suferinta, sa fiu si eu cumva contemporan cu Mantuitorul Iisus Hristos in suferinta". Si parintele i-a zis: "Tu nu stii ce ceri, nu-ti dai seama... lui Dumnezeu cand ii ceri, se grabeste sa-ti dea, sa stii, chiar daca nu stii ce ceri...!" Iar el a insistat: "Nu, parinte, fa-mi rugaciunea asta!" Si la miezul noptii, ar fi trebuiti sa vedeti starea in care era cand povestea asta, era transfigurat, deci la miezul noptii a venit cu duhovnicul in biserica, i-a pus patrafirul in cap, intai l-a spovedit si a primit un canon, nu mi-au spus ce au discutat ei la acea spovedanie, dupa care duhovnicul i-a facut acea rugaciune in timpul careia Parintele Paulin, sub patrafir, se ruga lui Dumnezeu sa-i trimita suferinta. Cu binecuvantarea duhovnicului a plecat apoi la o pestera si acolo a stat cam vreo trei luni de zile. Nu stiu daca grota era pe langa Frasinei sau mai degraba era pe langa Arnota... poate langa Bistrita...

Parintele cunostea bine imprejurimile multor manastiri - ca o paranteza, Parintele Paulin Lecca a umblat prin multe manastiri, a fost exarh manastiresc si la Bucuresti, si in Oltenia, a avut o viata foarte bogata. Deci a mers la o pestera la care a stat trei luni de zile... cate experiente a avut acolo... cand ascultai ce povestea el parca revedeai Patericul cu toate luptele Sfantului Antonie cel Mare, parca ai fi citit pe larg viata lui din Mineiul pe ianuarie: lupte cu demoni, vedenii si viziuni, incercari de tot felul, caderi de-a dreapta, parere de sine, toate astea trei luni de zile. Desigur ca umezeala pesterii nu l-a crutat si a dobandit reumatism: asadar suferinta a venit. Iar el zicea: "Sa fi vazut suferinta, toata viata mea am tras de pe urma acestei cereri infocate..." Si intr-adevar, s-a chinuit mult cu acest reumatism. La venirea in manastirea noastra, intr-o primavara, cand deja incepuse sa rasara coltul ierbii, vremea se incalzise, era frumos, era soare, insa Parintele Paulin cerea sa i se faca focul in chilie. De primavara pana toamna, cand a plecat, eu, cu Parintele Mihail si cu Parintele Efrem care pe atunci erau frati, ii caram lemne la chilie, iar el ne era recunoscator, se vedea din priviri; cauta sa ne arate recunostinta asta si material: ne dadea diferite daruri. Bunaoara, eu am primit de la el o caseta in care era inchisa Sfanta Impartasanie si care provenea de la Ambrozie de Optina: era un chivot mic in care era cuprins un potir, in miniatura si el, lingurita, niste vase foarte-foarte mici in care era Sfanta Cuminecatura, pe care preotii militari le purtau la gat cand mergeau pe front sa impartaseasca ranitii. "Si toate acestea - imi spunea el - vin de la Sfantul Ambrozie de la Optina!" Iar eu am intrebat: "Dar cum asa?" "De la duhovnicul meu, Ioan Culighin!"

Am tot auzit adesea, Parintele Paulin vorbea, si multi duhovnici in varsta vorbeau de acest Ioan Culighin. Si de la el Parintele Paulin a invatat multe despre rugaciunea inimii. Am aici o fotografie cu dansul pe spatele careia sunt scrise cateva cuvinte scrise chiar de Parintele Paulin Lecca.

La preotia mea mi-a dat aceasta caseta - de altfel el a fost cel care m-a recomandat pentru preotie - si impreuna cu caseta mi-a dat si aceasta fotografie pe care o avea chiar de la Parintele Ioan. Acesta venit in tara impreuna cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului, tinea predici la Manastirea Antim, in Bucuresti; se pare ca si el a fost in grupul de parinti care au initiat miscarea "Rugul aprins".

Parintele Paulin mi-a vorbit adesea despre Andrei Scrima, despre Sandu Tudor - Parintele Daniil, despre Parintele Benedict Ghius, Vasile Voiculescu, despre Parintele Sofian, dar eu cunosteam si auzisem foarte putin despre fiecare. Dar despre acest om, Parintele Ioan mi-a marturisit ca era un lucrator al rugaciunii inimii. Si sa vedeti ce spunea despre el: "Parintele Ioan Culighin a fost ucenicul Staretului Ambrozie de la Manastirea Optina. L-am cunoscut in Odesa. M-a invatat sa spun mereu rugaciunea lui Iisus. Venind in tara cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului, tinea predici la Antim, in Bucuresti. Cineva l-a parat. A fost arestat si dus in Rusia cu acuzatia: tradator de tara. Nu stiu daca mai este in viata". Asta mi-a spus-o mie in 1992.

Multe lucruri am primit de la Parintele Paulin Lecca, bunaoara cand a vrut sa mearga sa propovaduiasca in Transnistria, in tinuturile cu romani, in "gulagul romanesc" - cum era numit -, rugandu-se la Dumnezeu si primind un semn, a plecat intr-acolo sa-L vesteasca pe Dumnezeu, sa-i invete pe copii religia" - dupa cum spunea chiar el. El avea foarte multe modele de cateheze, de lectii pentru copii. Dintre acestea imi citea multe; multe mi le-a dat chiar mie. Ma bucuram si eram incantat de harul care transparea prin ele, dar atunci nu le-am apreciat cum le apreciez acum, cand Parintele nu mai este. Am avut si foarte multe fotografii, chiar de pe timpul cand el era novice, dar pe toate le-am instrainat, le-am dat la unul si la altul, incat acum, de pilda, nu mai am nici macar o fotografie cu Parintele.

Sa va mai spun despre cum era el vazut in manastirea noastra.

La Parintele Paulin Lecca veneau foarte multi credinciosi. Avea un dar al lui de a atrage credinciosii. Veneau foarte multi, si tineri, si batrani. Oameni cu tot felul de probleme, dar el le vorbea la toti foarte mult din Fratii Karamazov. El stia ca Staretul Zosima nu fusese altcineva decat Staretul Ambrozie de la Optina, dar tot ce am citit noi in Fratii Karamazov el traia; probabil ca fusese si la Manastirea Optina.

Veneau si foarte multi tineri; nu stiu daca cei de la ASCOR. Nu, acestia l-au descoperit ulterior, cand era la Rogozu, de unde l-au si adus la conferinte.

Pentru toti cei care veneau la el avea un antidot, avea un sfat pentru fiecare problema. Bunaoara, au venit la manastire doi tineri carora le murise copilul la doi ani de zile. Tatal a suferit foarte mult, dar a reusit sa depaseasca momentul, insa mama, de atata durere, s-a imbolnavit de nervi. Si avea permanent impresia ca copilul lor revine in casa. Dimineata, cand isi faceau rugaciunea, ea auzea pasi, simtea o prezenta in camera, o prezenta placuta, nu-i tulbura... cineva mergea pe langa ei... Sa fi fost doar impresia lor? Gandul din ce in ce mai puternic la copilul lor? Parintele Paulin Lecca le spune: "Voi nu stiti ce spune Parintele Zosima in cartea Fratii Karamazov, ca sufletul celui raposat se intoarce si vine umbland prin locurile care i-au fost dragi, pe la parinti si rudele lui, in perioada de la inmormantare pana la 9 zile, cand se face judecata personala.

Va spun, am cunoscut personal oameni care plecau imbarbatati si inseninati dupa o discutie cu Parintele Paulin.

Ce sa mai vorbim de predici... Noi ne uitam cu nerabdare pe planificarea care se facuse la altar, in care se spunea cine in ce duminica va predica, caci abia asteptam sa vina randul Parintelui Paulin. Cand predica, vorbea cu predilectie despre rugaciune... Totul venea spontan. Se uita precum fac predicatorii mari, sa vada ce oameni formeaza auditoriul, se ruga pentru ei si ce-i dadea Dumnezeu sa graiasca, aceea graia; comunica ce avea de spus aproape fara sa se foloseasca de cuvinte... era o legatura sufleteasca puternica. Nu-i cunostea, multi dintre ei il vedeau poate pentru prima oara, insa el se uita si parca ii intelegea; avea asa o premonitie si intelegea dintr-o privire problemele lor. Oamenii erau foarte atenti, putea sa vorbeasca jumatate de ora si nimeni sa treaca de pe un picior pe altul.

Nimeni nu se plictisea, caci tot ce spunea el era viu si din viata.

Tot ce spunea el era viu, patrundea, penetra sufletele si totodata le transforma, le electriza... incepea sa planga si toti oamenii impreuna cu el. Abia acum realizez ce insemna fericita intristare a lui Kovalenski... La aceasta fericita intristare ajunsese Parintele Paulin Lecca, si dupa cum il numeste in cartea lui, De la moarte la viata, un adevarat testament, un adevarat testament, un adevarat jurnal duhovnicesc, Valeriu Cristea, care a prefatat aceasta lucrare, il numeste deci "un fericit asemenea lui Nicu Steinhardt cel de trei ori fericit". Parintele Paulin este un fericit pe care l-a "lins" flacara Duhului Sfant. El a avut aceasta experienta mistica a vederii lui Dumnezeu. Adesea vorbea despre Arhimandritul Sofronie. A avut aceasta experienta, a cunoscut roadele rugaciunii curate... Il intrebam: "Parinte, cum vedeti capitolele acelea din Filocalie, despre rugaciune, care sunt darurile rugaciunii curate?", iar el spunea: "Bucuria, pacea, indelunga rabdare, astea sunt roadele rugaciunii, roadele dragostei, dar printre altele roadele rugaciunii lui Iisus sunt si lacrimile. In clipa in care ajungi la treapta rugaciunii curate, cand rugaciunea se rosteste cu mintea, atunci nu mai esti tu cel care te rogi, ci Duhul Sfant este Cel Care Se roaga in tine. Dumnezeu este Cel Care Se roaga in tine, dupa cum spune Mantuitorul, si striga cu suspine Avva Parinte. Atunci tu nu esti decat instrumentul prin care Dumnezeu lucreaza si strigi: "Neputincios cad, Stapane, in fata Ta!", in timp ce lacrimile-ti inunda fata.

Eu cred ca Parintele, atunci cand ii curgeau lacrimile, era in plinatatea rugaciunii. Pentru el, cuvintele erau intr-adevar purtatoare de har, harismatice... Pentru el nu erau cuvinte goale; chiar daca aceleasi cuvinte, rostite de altii, puteau parea goale, insa erau vii cand le spunea Parintele Paulin. Te miscau, te mobilizau, te schimbau...

Cum spuneam, Parintele Paulin era un om erudit, un om cu o cultura foarte mare, care citise foarte mult in viata lui, dar care, mai ales, a trait ceea ce a citit.

Parintele Paulin a inceput sa traduca din franceza o carte a Parintelui Sofronie de la Essex, si el ca si Parintele Paulin trecut de acum in vesnicie. Parintele Paulin Lecca era cunoscator al limbii ruse, dar foarte bine vorbea si foarte frumos vorbea si franceza. Avea si un dictionar al unui teolog francez, Dictionar al Parintilor mistici, daruit lui de insusi autorul. In sfarsit, cum spuneam, a inceput sa traduca cartea Parintelui Sofronie, Sa vie est la mienne, Viata lui este si a mea. Cred ca a aparut o traducere din engleza sub titlul Sa Il vedem pe Dumnezeu asa cum este. Eu nu am vazut inca aceasta carte, insa nu este traducerea Parintelui Paulin Lecca. La inceputul acestei carti, Arhimandritul Sofronie isi povestea viata; el, in tinerete, ca si multi din tinerii de azi, a avut oarecare experiente orientale, era preocupat foarte mult de yoga, a trecut prin niste incercari facand exercitii complicate, dar si-a dat seama ca acestea nu duc la nimic. Eu il ajutam pe Parintele Paulin la aceasta munca scriind ceea ce imi dicta el, dar, pe masura ce traducea, se oprea si imi punea cate o intrebare: "Ai inteles asta? Ia zi-mi ce-ai inteles de aici?". El ma testa permanent ca sa ma faca atent la ceea ce scriu.

Aceasta carte, foarte frumoasa, a fost tradusa in intregime inainte ca in Romania sa fi aparut vreo carte despre Arhimandritul Sofronie. Acum sunt multe, dar atunci nu era nici una, iar eu m-am bucurat foarte mult de contactul cu aceasta carte noua, inedita. Traducerea era mai putin literara, dar era in duh, prindea duhul cu care fusese scrisa de Arhimandritul Sofronie.

Dintre cartile pe care le-a scris Parintele Paulin Lecca, carti care au aparut la noi, va pot spune cateva: Frumosul divin in opera lui Dostoievski, aparuta anul acesta la Editura Fundatiei Dosoftei, dar inainte ca aceasta sa apara in librarii, studentii de la ASCOR au avut initiativa de a-l invita pe Parintele in cateva randuri spre a conferentia despre acest subiect. A fost impresionant. Tin minte ca eu eram student in anul acela si am fost si eu la o asemenea prelegere. Veneau studenti de la tot felul de facultati si intrebau: "Cine vorbeste astazi? Ce e atata lume aici, ce se intampla?" Si noi spuneam: "Vine un parinte extraordinar!" "Ei, un preot - spuneau neincrezatori - dar hai sa-l vad si eu, ca nu degeaba s-a strans aici atata lume". Si cand a inceput acest parinte sa vorbeasca, toti au amutit si s-au asezat, dar nu pe locuri, pentru ca nu mai era nici unul liber, ci pe jos, pe unde apucau. A fost aula plina-plina, ca in perioada Pastilor, cand vorbea Parintele Teofil de la Sambata.

Avea o figura sfanta; se vedea ca Duhul Sfant salasluieste in el... Seninatatea lui, caldura pe care o raspandea in jur, deschiderea lui atragea si incanta foarte mult pe oricine, indiferent de formatie sau de varsta. In plus, Parintele era un om intelectual, era un om erudit si asta se vedea din felul in care vorbea, din felul in care reactiona spontan atunci cand era interpelat, l-am surprins in situatii cand facea praf cu o singura replica.

Parintele a avut foarte multe carti pe care le-a dat in manuscris pe la alti duhovnici din tara pentru a fi revizuite si prefatate, dar din pacate multora din aceste lucrari li s-a pierdut urma. Bunaoara, mi-aduc aminte de traducerea din ruseste a Pelerinului rus, facuta de Parintele Paulin, traducere mult superioara celei frantuzesti, dar care nu a vazut vreodata lumina tiparului (intre timp, traducerea Parintelui Paulin Lecca a fost editata - n.red.).A aparut aceasta carte deja, tradusa si din limba franceza, si din rusa, dar traducerea din rusa nu e a Parintelui Paulin. Sau alt exemplu, a revizuit o carte talmacita de Ieromonahul Calinic de la Schitul romanesc Prodromu, din Sfantul Munte, cu titlul Carte pentru lucrarea inimii - iata inclinatia catre rugaciunea lui Iisus -, sau Din viata si invatatura staretilor de Igor Smolici, talmacita de Parintele Paulin in romaneste. Alta carte este Patericul Lavrei Pecerskaia, care are o prefata de Parintele Paulin. Mai are o traducere, Telul vietii crestine, dupa Sfantul Simeon Noul Teolog. Are o carticica iarasi, foarte-foarte frumoasa, o carte de rugaciune, intitulata sugestiv Rugaciunea vamesului; este intr-un limbaj foarte viu, si daca citesti aceasta carte ai impresia ca parcurgi confesiunile Fericitului Augustin. Am stat si m-am intrebat de multe ori, si Parintele Paulin, mi-amintesc acuma, se intreba si el si zicea: "Ai vazut rugaciunile Sfintei Impartasanii?" "Le-am vazut", raspundeam. "Toate pacatele sunt pomenite acolo - continua el -, cele de noapte si cele din zi, cu lucrul si cu cuvantul, mangaierile si desfranarile marturisite ba de Sfantul Ioan Gura de Aur, ba de Sfantul Vasile, ba de Sfantul Simeon Metafrastul... Tu chiar crezi ca sfintii acestia au facut aceste pacate? Eu nu cred...!" Si adauga: "Dar in clipa in care un om isi analizeaza viata si se gaseste pacatos, atunci el trebuie sa se considere mai pacatos decat toti pacatosii".

In Rugaciunea vamesului, dar parca mai evident in jurnalul sau De la moarte la viata, Parintele Paulin Lecca poate fi numit un al doilea Fericit Augustin. Cu o dezinvoltura si cu o nonsalanta greu de inchipuit, intocmai ca si Fericitul Augustin, Parintele isi povesteste toata viata lui din tinerete. Dezarmant de sincer marturiseste cum era student, cum ii placea sa bea, ii placeau fetele, cum mergea si petrecea si-si pierdea noptile - toate astea pana la cunoscut pe Dumnezeu. Acestea se pot citi in cartea De la moarte la viata. Cati dintre noi stim ca titlul acestei carti este un stih dintr-o frumoasa cantare bisericeasca din vremea Pastilor, si anume din Cantarile Invierii: "Ziua Invierii, popoare, sa ne luminam, / Pastile Domnului, Pastile, / Ca de la moarte la viata si de pe pamant la cer / Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi...". Deci titlul cartii este de fapt o expresie din aceasta extraordinara stihira. E adevarat ca de la moarte la viata trece cititorul cand parcurge aceasta carte a Parintelui Paulin. Acum, fie vorba intre noi, in legatura cu ceea ce spuneam mai inainte, eu, care l-am cunoscut personal, nu pot sa cred ca Parintele Paulin a facut toate acestea...

Cei care citesc cartea lui sunt atrasi de lectura pentru ca sunt ajutati sa-l vada pe Dumnezeu asa cum este in realitate: Dumnezeu iertator, Dumnezeu bun, Dumnezeu care nu se desparte de ei daca au pacatuit si au gresit. Cartea aceasta a incantat multi tineri care au avut o viata departe de Hristos si care dupa lectura si-au revazut viata si s-au indreptat. Stilul lui si talentul lui literar sunt impresionante, iar cartea, dupa cum spune Valeriu Cristea, "e o carte decat care nu stiu sa se fi scris o alta atat de frumoasa (...) fericita e editura care publica o astfel de carte...".

Cartea incepe cu gasirea unui caiet a unui oarecare frate Victor, in podul Manastirii Frasinei. Dar fratele Victor nu e altul decat Parintele Paulin Lecca; deci iata cata smerenie. Nu a spus: "Asta este viata mea", cum apar azi nenumarate jurnale duhovnicesti, in care desi oarecum ascuns lasa sa se inteleaga de fapt al cui este jurnalul. Ei nu, in acest caz nu se stie cine a fost fratele Victor. Caietul incepe cu o initiere in rugaciune, ma rog, se trece imediat la viata lui, iar caietul se incheie in finalul cartii prin cuvintele: "Aici se incheie caietul fratelui Victor". Ceea ce am remarcat eu este relatarea, imediat inainte de incheiere, unde se arata cum fratele Victor, dupa ce a facut experienta calatoriei in tinuturile Transnistriei, propovaduind acolo si mai apoi fiind inchis pentru vina de a fi refuzat sa puna mana pe arma impotriva fratilor sai, dupa toate acestea se povesteste intoarcerea lui la manastire si el spune: "Doream sa ma intorc la manastire ca sa-mi regasesc chiliuta mea, padurea, pasarile si pe parintii luminati care m-au primit prima oara cand am venit in manastire... Ardeam de bucurie sa ma intorc in manastirea mea". Deci e clar ca autorul cartii nu poate fi decat Parintele Paulin Lecca.

Parintele Paulin Lecca nu putea fi vazut vorbind de bunul Dumnezeu fara sa planga. Era foarte sensibil, iar pentru el practic cuvintele aveau alt sens. El ajunsese la o curatie incat nu mai putea sa considere pe nimeni pacatos. Daca-i spuneai: "Parinte, acela e un ticalos, nu vrea sa se indrepte; Parinte, nu sta de vorba cu el!", raspunsul era: "Nu, nu se poate, trebuie sa fie un om bun!". In mintea lui lipsita de orice intunecime nu putea sa incapa gandul ca cineva ar fi pacatos.

Parintele Paulin Lecca, dupa cum am mai spus, a plecat in toamna anului 1992 din manastirea noastra. Intuiesc o intrebare pe care doriti sa mi-o puneti: "De ce a plecat Parintele?". Parintele Paulin a venit cu multa dragoste la noi, dar in curatia la care ajunsese, considera toti oamenii curati, la randul lor. Nu putea concepe ca cineva ar putea fi fariseu, ar putea fi un om care disimuleaza. In conjunctura aceea, dupa Revolutie, in perioada alegerilor din acea toamna, Parintele Paulin Lecca aprecia in mod deosebit o personalitate politica pe care nu se sfia sa o declare in mod deschis harismatica. Un om care pe noi ceilalti ne intriga. Si auzind parerile Parintelui Paulin, multi dintre noi eram dezamagiti. Poate sminti pe unii ca un calugar de talia Parintelui Paulin Lecca avea si o preferinta politica. Dar uite ca era un om intr-o manastire caruia nu-i era indiferent cine va conduce tara lui, din care facea si el parte, si nu intamplator. (Ca o paranteza, el se considera mai roman decat toti romanii, spre deosebire de multi basarabeni de astazi care spun: "Nu, noi nu suntem romani, noi suntem moldoveni". Parintele Paulin Lecca spunea: "Eu sunt nascut, nu facut (roman)".). Acestei personalitati considerate harismatice el s-a grabit sa-i scrie, sa o laude, iar persoana politica i-a raspuns cu o scrisoare chiar la noi in manastire. Cand a auzit de aceasta, un alt parinte, de aceeasi talie duhovniceasca, vietuitor in manastirea noastra, dar avand alta inclinatie politica, l-a intrebat mirat: "Cum ai putut sa faci un asemenea lucru? Nu-ti dai seama ca este un om care disimuleaza?", si asa mai departe, si s-au certat parintii ca doi copii, ca doi batrani ajunsi la curatie, contrazicandu-se, fiecare cu argumentele lui, dar faptul ca i-a putut scrie acelei persoane si pe deasupra ca a primit si raspuns nu a putut fi iertat de celalalt parinte.

Povestind lucrurile acestea, imi vine in minte o istorioara pe care nici nu imi mai aduc aminte unde am citit-o. Se spune ca un jurnalist, umbland prin locuri pustii, departe de orice asezare omeneasca, da intamplator peste un pustnic. Batranul, care nu mai vazuse fata omeneasca de multi ani, se ispiti si-l intreba pe drumet: "Fiule, cine mai conduce tara asta?" Iar jurnalistul: "Dar matale cine crezi?" "Apoi dupa mine - raspunse pustnicul -, ar fi acela, cum ii zicea, Dej". "Ehe, taica, nu mai e demult acela!", rase ziaristul si continua: "Dar de Ceausescu ai auzit?" "De cine? ...usescu? Cine mai e si asta?" "Asta a condus tara pana la o vreme, tataie, dar acum nu mai e nici asta! De Iliescu ai auzit?" "Vai de pacatele mele, da’ cine-o mai fi si asta?", se vaita pustnicul. Iar ziaristul se intrista deodata si se gandi: "Doamne, mi-am pierdut atatea luni si atatia ani din viata mea preocupandu-ma de oameni de care altii mai intelepti decat mine nici macar nu au auzit...". Si plecand din locurile acelea, se hotari sa nu mai faca politica.

Deci din cearta aceasta oarecum copilareasca, Parintele Paulin a plecat. Cand am auzit, m-am intristat foarte tare. Au trecut niste ani buni, eu am terminat facultatea; l-am reintalnit pe Parintele Paulin intamplator prin Bucuresti, si revazandu-l imi reaminteam brusc de cearta lui. Atunci ma intrebam in sinea mea: "Doamne, oare oamenii acestia se vor impaca vreodata?" Nu imi puteam explica nici atunci disputa aceasta pentru o chestie atat de marunta, parca incompatibila cu viata calugareasca adevarata. Dar celalalt parinte s-a dus si l-a vizitat la manastirea unde s-a retras, undeva langa Ramnicu Valcea, la Manastirea de maici Rogozu, dincolo de Manastirea Podul Bulgarului.

Aici maicile l-au primit cu multa dragoste. Pe spatele cartii De la moarte la viata este chilia Parintelui de la Rogozu, cu candela aprinsa, cu crucea lui, cu Ceaslovul si patrafirul asezate pe masuta lui de rugaciune. Acolo, la Rogozu, Parintele a fost foarte-foarte fericit. Era cautat de foarte multa lume. Acolo l-a cautat si parintele cu care se certase. Iar Parintele Paulin l-a intampinat cu cuvintele: "Stii ce? Eu te-am iubit dintotdeauna si te iubesc si acuma si nici o clipa nu am fost suparat pe tine!" Si au ras amandoi ti s-au imbratisat, dupa care au slujit Sfanta Liturghie impreuna. Cand am auzit un asemenea fericit deznodamant, m-am dus cu gandul la domnitorul Radu, domnitorul Tarii Romanesti, si la Sfantul Patriarh Nifon al Constantinopolului. Acesta din urma nu a vrut sa binecuvinteze cununia unei nepoate de-a domnitorului, care se facea intre rude. Si atunci acestia s-au certat. Sfantul Patriarh Nifon a plecat din nou la Muntele Athos. Ulterior, peste ani, prin anumite demersuri, moastele Sfantului Nifon au fost aduse in tara, la Manastirea Dealu. Ele au fost asezate peste osemintele domnitorului. In clipa atingerii, moastele au izvorat mir, iar oasele domnitorului au albit, si asa au inteles oamenii ca cei doi s-au iertat. Eu m-am bucurat insa la gandul ca n-a fost nevoie sa se faca asa ceva la doi parinti pe care ii consideram deopotriva mari duhovnici.

Cand am auzit ca anul acesta, in ziua a doua a lunii februarie, Parintele Paulin Lecca a trecut la cele vesnice, m-am lasat cuprins de o mare tristete, caci mi-au revenit in minte toate momentele petrecute langa el. Atunci am inteles cum trec Parintii pe langa noi, nepasatorii... M-am gandit atunci la tot ce mi-a spus el, si parca aceste cuvinte aveau alta valoare acum. Faptul ca Parintele m-a spovedit atata timp, ca m-a incurajat pentru preotie si m-a recomandat pentru aceasta, deschiderea cu care el ma primea de fiecare data - aveam sentimentul ca imi cunosteam gandurile si lucrul acesta ma ajuta sa ma destainui, ma imbratisa, se deschidea cu atata caldura incat puteam sa-i spun cele mai ascunse ganduri ale mele -, imbarbatarea pe care o simteam cand plecam din chilia lui vor ramane in inima mea pentru totdeauna.

Era un om intransigent, altminteri, fapt care i-a si adus peregrinarea aceasta de o viata, de la o manastire la alta. Cand ii venea ceva sa spuna - tipul basarabeanului -, Parintele Paulin Lecca o spunea fara ocolisuri. Ti-o trantea in fata fara sa te menajeze nicidecum. Dar altfel era un om cald. Mi-aduc aminte ca dupa o spovedanie m-a indemnat: "Primeste preotia. Tu nu-ti dai seama ce inseamna sa proscomidesti, sa slujesti Sfanta Liturghie, sa faci sa Se nasca Hristos la Sfanta Proscomidie, sa vii si sa tii cu mainile tale pe Hristos prefacut in chip de paine si de vin... E o taina foarte mare".

Din pacate n-am fost la inmormantarea lui si nici macar n-am putut ajunge pana acum la Manastirea Rogozu. Nu-mi pot explica de ce vestea mortii lui a fost oarecum tainuita de maicile de acolo.

Mi-amintesc de un alt moment legat de faptul ca mi-a fost duhovnic. Cum va spusei, ma spovedeam la Parintele, iar acesta, ca un adevarat Parinte, prelua toate framantarile mele, toate problemele mele, toate angoasele, ca vorba ceea, erau destule in perioada de noviciat. Intr-o seara, avand tot felul de ganduri si ispite, imi faceam rugaciunile de seara foarte tulburat si framantat. Era tarziu, cam 10 noaptea, era toamna. Si cu nelinistile astea cumplite m-am muncit eu vreo ora. Dupa o ora am plecat istovit catre chilia Parintelui Paulin. Statea undeva sus, la o - sa zic asa - mansarda, intr-o casa mai mare, cu etaj. Mi-aduc aminte ca avea de acolo o vedere foarte frumoasa, cuprindea cu privirea toata valea manastirii noastre, albia raului de pe firul vaii, chiliutele si biserica manastirii, crucea din deal. Deci m-am dus la Parintele. Cand ma uit, storurile erau trase, adica nu storuri, lasase o panza, un cearceaf peste geamuri. Am presupus ca Parintele se odihneste, si deodata mi s-a facut foarte frica. Am inceput sa ma rog, dar pe masura ce ma rugam, frica era din ce in ce mai mare; ma rugam si mi se facea tot mai frica. Atunci am inteles ca nu prea stiu sa ma rog. M-am intors in chilie si m-am framantat toata noaptea, de ganduri, de ispite; n-as putea sa redau cum au fost gandurile astea ale mele si ispitele. Si pe deasupra, o teama nedefinita ma stapanea, nu stiam sigur de cine si de ce mi-era teama. Dar stiu ca abia spre dimineata, cand s-a crapat de ziua si prima raza de lumina a intrat in camera, atunci m-am linistit si m-a cuprins o pace adanca si am adormit atat de profund, incat nici toaca nu am mai auzit-o. Si imediat cum m-am trezit, tusti la Parintele Paulin in chilie. "Parinte, Avva - ii zic -, uite ce am patit asta-noapte". El ma intreaba repede asa, ca era foarte iute, foarte vioi: "Cand, la ce ora?" "La orele zece seara!" Si spune: "Si la mine a fost!" Si zic: "Ce?" "O neliniste, o teama...". Parintele imi descria chiar starea in care fusesem, dar fara sa-i fi spus ce-a fost. Deci toata starea mea sufleteasca prin care am trecut, pe care am incercat-o si in care m-am zbatut, Parintele o simtise si el. Si atunci am inteles ce insemna comuniune, comuniune cu Parintele tau duhovnicesc, care se roaga pentru tine, care simte problemele tale, cum ati citit in Pateric sau in cartile noastre de spiritualitate.

Multe lucruri pe care le facea Parintele Paulin Lecca eu nu le-am inteles atunci. Poate ca nici acum nu le inteleg in profunzimea lor. De pilda ii placea foarte mult sa stea la Sfanta Liturghie. Nu stiu daca a lipsit vreodata in trei anotimpuri, si parca nu e intamplator numarul de trei, cat a stat in manastirea noastra. Mi-aduc aminte de zilele cand imi venea mie randul da slujesc - eram proaspat hirotonit -, venea in biserica si-mi zicea: "Stii ce, te rog frumos, lasa-ma cu tine in altar cand slujesti!". El nu vroia sa slujeasca decat in sobor si in sarbatoare. In zilele de rand nu slujea, medita, se ruga, se impartasea cand dorea. Si-mi zicea: "Lasa-ma cu tine in altar!", dar el stia ca mie nu-mi place sa mai fie altcineva cu mine in altar cand slujeam. La epicleza se uita la mine cand ridicam mainile. El vroia sa vada cum e Sfanta Liturghie la mine. Si se uita... Ma uitam si eu la el, oarecum cu jena, cu rusine, caci lacrimile curgeau, nu puteai sa le tii, iar el se uita la mine si plangea si el de bucurie. Iar eu ma rugam de el: "Parinte, nu mai ramaneti in altar cand slujesc Sfanta Liturghie!" "Nu, te rog - zicea -, lasa-mi bucuria aceasta, caci asa Il simt pe Hristos mai aproape". Iar eu il lasam.

Dar intr-una din zilele de vara - tin minte ca a fost o saptamana de seceta, grea seceta in anul acela, se crapase pamantul, calugarii se rugau pentru ploaie, iar Parintele Paulin ma invatase ca pot sa ma rog si eu ca preot slujitor, scotand particele la proscomidie si sa pun chiar ectenii pentru ploaie in cadrul Sfintei Liturghii, rugaciuni care se incheiau asa: "... cu lacrimi ne rugam Tie, auzi-ne si ne miluieste pe noi". Iar lacrimile veneau, caci era Sfanta Liturghie, si Parintele Paulin se uita, si l-am vazut ca s-a intunecat deodata la fata si s-a suparat, nu mi-a zis nimica si a plecat din altar. Dupa cateva zile a venit un potop si o ploaie ca pe vremea lui Noe. Si ploua, si ploua, si sa vezi zile de ploaie! S-au inundat straturile de flori, brazdele de legume, ploaie, ploaie, ce sa spun, nu se mai oprea. Si Parintele Paulin, prin curtea manastirii, ridica mainile la cer si striga: "Cu lacrimi ne rugam Tie, auzi-ne, Doamne, si ne miluieste pe noi", si striga, si adauga: "Asa a facut ticalosul asta mic" si arata spre mine. Si zicea: "Asa a facut. Il invata el pe Dumnezeu cand sa dea ploaie!". Lucrul acesta de a striga prin curtea manastirii m-a umilit in fata tuturor calugarilor. Putea parea o nebunie sau un act necugetat in mintea celorlalti, eram doar fiul lui duhovnicesc. Dar el stia de ce o face sau poate ca Dumnezeu i-a dat sa faca asa, ca pe mine m-a indreptat, nicicum nu m-a suparat, m-a facut sa fiu mai atent la mine insumi. Era un om intransigent, iti dadea peste nas. Cand gresea un om, nu il menaja. Iti spunea: "Nu-mi place de tine, ai o privire tulbure care nu-mi spune nimica, nu pot sa citesc in sufletul tau...". Era un basarabean dintr-o bucata.

"Ticalosul asta mic" care eram eu a trebuit sa ma duc cu el la Manastirea Arnota. Nu intelegeam de ce Parintele parasise obstea, asa ca il intrebam tot timpul: "Parinte, de ce pleci de la Arnota, de ce lasi obstea?" Zicea: "Pentru ca am facut si eu un ucenic acolo, l-am facut preot si uite, nu ma asculta, nu vrea sa ma asculte. Nu mai pot sa stau; nu m-a ascultat, trebuie sa plec".

Deci m-am dus cu Parintele Paulin la Arnota ca sa-si ia lucrurile de acolo, sa-si aduca crucea, sa-si aduca cartile - avea foarte multe carti , multe cu dedicatie de la insasi autorii lor, multe carti de teologie, de teologie patristica -, avea, de asemenea, multe amintiri, tablouri. Nu realizam atunci daca erau chiar opere de arta, dar mie mi se pareau foarte frumoase, si, cum spunea cineva, chiar daca nu aveau talent cei care le pictasera, erau sincere, si pentru Parintele, cu atat mai mult, aveau alta semnificatie, probabil ca erau de la fii duhovnicesti.

O sa spun un lucru care pe multi ii poate sminti, ii poate contraria, dar asta o fac ca sa-l intelegeti pe Parintele asa cum era. Asa a fost toata viata: cand avea ceva de spus, spunea, cand ii placea ceva, spunea, dar cand nu, spunea nu. Era un om cald, care stia sa planga cu cei ce plang, stia sa rada cu cei ce rad, stia sa sufere cu cei ce sufera. Era un om dintr-o bucata, iar mie mi-au placut intotdeauna oamenii astia, asa incat nu o sa ma sfiesc sa spun niste lucruri despre Parintele, care sa-l arate asa cum era.

Am ajuns la Manastirea Arnota, iar Parintele Paulin imi tot pomenea de ucenicul neascultator. Cand l-am cunoscut si eu pe acest fiu duhovnicesc al lui, mie mi s-a parut a fi ascultator si smerit. Nici la ora aceasta nu pot sa imi inchipui in ce o fi constat neascultarea acestui monah fata de Parintele Paulin, dar pot sa spun ca Parintelui Paulin ii jucau lacrimile in ochi de intristare cand vorbea cu acela. Imi povestea, uitandu-se in jur cu tristete: "Eu am venit la Arnota de multa vreme, eu am avut grija de bisericuta aceasta si de chiliile acestea...". Manastirea Arnota este un loc extraordinar de frumos. Trebuie sa-l fi vazut pe Parintele Paulin cum povestea despre Matei Basarab. Il urmareau turcii, iar unul dintre arnautii sai s-a dezbracat si a zis: "Doamne, ia hainele mele si domnia ta da-mi-le pe ale tale!". Iar domnul a dat hainele lui cele scumpe arnautului, dupa care s-a bagat cu o trestie in lac. Si au venit turcii, au cautat locul, l-au casapit pe asa-zisul domnitor, pe arnautul travestit in haine de domn, iar Matei Basarab a scapat respirand din mlastina cu acea trestie. Dupa ce au plecat turcii a iesit, dar mai tarziu avea sa ridice pe locurile acelea o manastire, Manastirea Arnota. Ei, trebuie sa-l fi vazut pe Parintele Paulin, cand povestea momentul acesta, cum plangea si cum tremura. Era un om fierbinte Parintele Paulin, un om care traia tot ce spunea; totul era viu in el, nimic conformist sau de complezenta, nimic nu spunea gratuit.

La Arnota mi-a aratat toate lucrurile de pe acolo, mi le-a explicat, am mers in chilia lui - o chilie cu adevarat calugareasca, in toata simplitatea ei. Dincolo de carti, pe care eu nu le consider o avere in sensul profan, caci ele sunt o avere spirituala, si de acele tablouri amintite, Parintele Paulin nu avea prea multe lucruri. Aproape nimic: un pat, o masa. Traia in deplina simplitate. Iar aceasta era a unui staret, ma rog, a unui ex-staret de acum.

Am mers si am mancat. Era intr-o sambata seara. A doua zi am fost la Sfanta Liturghie. Parintele Paulin nu a slujit, a stat numai in altar. Mi-amintesc ca a slujit acel preot, ucenic duhovnicesc al Parintelui Paulin, si a facut-o cu o cumintenie, cu sobrietate, iar mie mi-a placut foarte mult si iarasi ma tot intrebam in ce a constat neascultarea lui.
Dimineata, in acea duminica, Parintele Paulin a facut un lucru care pe mine m-a cutremurat. Mai jos de manastire era o cariera de piatra, o exploatare de calcar, mi se pare, iar acolo il cunostea si ultimul muncitor. Era Parintele lor cel mai apropiat. Vai, era jucaria lor. Stiti cu ce bucurie veneau la el? Precum vin copii la jucarii. Veneau adesea dupa alimente, dupa un ban, dupa una, dupa alta, caci Parintele Paulin era de o deschidere extraordinara. Pe scurt, era Parintele lor. Iar Parintele s-a dus in mijlocul lor si le-a zis: "Ba, uite, eu am sa plec din manastire, si va iubesc pe toti. Va iubesc pe toti si vreau sa va las lucrurile mele!". A lasat manastirii lucrurile de valoare, cartile, tablourile, iar lucrurile lui personale le-a dat lor. I-a adus pe toti sus, la manastire, in chilia lui, si le-a impartit tot. Plangea si impartea. E un moment in fata caruia am ramas uluit. Nu stiam ce sa zic, nu stiam ce sa inteleg. Parintele, ucenicul sau duhovnicesc, nici nu a trecut sa intrebe ce se intampla. Paradoxal, cu aceeasi neschimbata cumintenie si ascultare isi vedea in continuare de treburile lui. Parintele Paulin i-a spus: "Eu o sa-mi impart lucrurile la muncitori". El a zis: "Faceti cum credeti". Si le-a impartit pe toate si plangea. Mi-a spus: "Haide sa plecam repede, haide sa plecam si sa ne intoarcem la manastirea noastra!" Am plecat si pana la manastire - sunt niste sute de kilometri bune - n-a mai scos nici un cuvant. Tot timpul a plans.

Momentul acesta eu nu l-am inteles atunci. Era poate revolta unui om. Si multe momente au mai fost pe care eu nu le-am inteles. Parintele Paulin era un om care dadea caldura, care raspandea caldura si apropiere sufleteasca, dar care trebuie ca si avea nevoie de aceasta. Eu cred ca a facut-o intr-o criza de caldura, de apropiere, de ingratitudine din partea celuilalt parinte, dintr-o criza de recunostinta din partea acestuia. Acela mi s-a parut un monah foarte aspru, isi facea datoria cu sobrietate, dar Parintelui Paulin nu i-a aratat prea multa afectiune. Poate avea vreun motiv sa se poarte atunci asa. Nu stiu, dar stiu sigur ca Parintele Paulin suferea de criza de comuniune, caci ii placeau oamenii calzi, oamenii care se deschideau. Pierdea cu ei zile, nopti in sir, uneori nu-i pasa nici ca a inceput vecernia, nu-i mai pasa de nimic. Cand se deschidea si se daruia unui om, atunci se daruia integral.

La noi in manastire aveam un monah minunat, Parintele Pantelimon. Era unul din Parintii nostri imbunatatiti. Noi, ceilalti, cand al vedeam ne apucam si-l trageam de mustati, de barba, ca si copiii aceia din primele istorioare ale copilariei noastre. Doar ca palme nu-i dadeam, dar ne jucam cu el si el facea doar atata, inclina capul intr-o parte si se bucura. Chiar si staretul nostru se juca cu Parintele Pantelimon. Il lua pe dupa gat: "Ce faci, nasicutule?", ii pupa mana , pe cand el se straduia din rasputeri sa si-o traga din stransoarea staretului. Aceasta joaca si gesturile de dragoste dintre calugari le vedea si Parintele Paulin. Iar el spunea: "Vezi, pe mine nu ma iubeste, cu mine nu se joaca asa, de ce se joaca numai cu Parintele Pantelimon?" "Pai sfintia voastra impuneti o anumita sobrietate, dar parintele Pantelimon nu impune, iti vine sa il iei si sa il bagi in san". Iar el iara: "Nu, nu, nu, nu pot sa inteleg asta, nu tine...". De unde se vede ca Parintele Paulin a suferit asa de o criza de comunicare, desi noi, toti fratii, ii aratam dragoste.

Acesta a fost Parintele Paulin Lecca. Multi din manastirea noastra l-au iubit, dar nu l-au apreciat la adevarata lui valoare atata timp cat a fost printre noi, cum se si intampla in general cu toti oamenii, cu toti crestinii. Toti avem parte de un parinte duhovnicesc, fie el un parinte obisnuit care sa nu exceleze, cel putin vizibil, prin veleitati spirituale, prin anumite harisme si daruri mai putin comune. Dar numai dupa ce acestia se duc incepi sa ii apreciezi si sa-ti dai seama ce a insemnat prezenta lor in viata ta si sfatul pe care ti l-au dat. O legatura cu un parinte duhovnic trebuie pastrata cu orice sacrificiu, cu atat mai mult cu cat omul acela ti-a aratat ca este un parinte duhovnicesc. Sunt foarte multi parinti duhovnicesti care la un moment dat te pot sminti printr-un gest al lor, printr-o vorba, printr-o inconsecventa sau o aparenta lipsa de caldura, dar tu trebuie sa pastrezi legatura cu duhovnicul tau orice ar fi. Sa nu cauti prea mult la el. Sfantul Ignatie Brancianinov spune ca atunci cand iti cauti duhovnic, mai intai retrage-te si vezi in ce masura viata lui si principiile dupa care se conduce se regasesc in principiile evanghelice. La fel si Parintele Paulin Lecca zice ca daca nu se regasesc indemnurile evanghelice in sfaturile duhovnicului, sa nu le respecti. Acest lucru pare a fi o scadere a lui si se contrazice cu felul lui de a fi, plin de caldura si de apropiere. Aceasta inseamna sa cauti un duhovnic bun, cum a facut si Parintele Paulin Lecca - prin manastiri, prin pustii, prin Transnistria si pe unde nici nu ne inchipuim -, dar o data ce l-ai gasit, sa-l pastrezi. O spune unul care nu si-a pastrat duhovnicii, si aceasta pentru ca nu am fost consecvent in legatura mea cu ei. Spun asta cu vehementa, cu atat mai mult cu cat intalnesc tineri care nu sunt consecventi, care nu raman la duhovnicul lor si cauta in permanenta un altul mai bun, mai grozav. Nu cred ca este potrivit. Daca ai incredere si daca vii cu toata sinceritatea, Dumnezeu poate sa puna pe buzele oricarui duhovnic sfatul de care ai tu nevoie. Poti astfel progresa, dar asa, daca ratacesti permanent - e o amagire.

Viata Parintelui Paulin este o viata de cautare, un model si pentru cei care au avut privilegiul si binecuvantarea de a-l fi cunoscut, dar si pentru cei care nu l-au cunoscut, caci spre deosebire de multi parinti duhovnicesti care i-au invatat pe oameni fiind mari in Imparatia lui Dumnezeu, Parintele Paulin a si scris multe lucruri si acestea sunt foarte concentrate, foarte adanci. Trebuie sa fii in duhul Parintelui Paulin ca sa intelegi ce a scris el si in Frumosul divin..., si in De la moarte la viata. Inca o data, aceasta carte este un adevarat testament duhovnicesc. Mi-amintesc, cartea s-a lansat la libraria "Mihail Sadoveanu", la cateva zile dupa moartea Parintelui Paulin Lecca. M-am gandit ca acest batran, la 82 de ani cat a avut, a murit in ajunul praznicului Intampinarii Domnului. Cred ca se poate face o analogie intre Sfantul Simeon care L-a intampinat pe Hristos la templu si Parintele Paulin care a avut o viata de continua cautare: L-a cautat pe Mantuitorul ca sa Se nasca in inima lui, s-a apropiat de El si n-a putut sa moara decat primindu-L in brate pe Hristos, iesindu-i in intampinare la acest praznic. Am observat ca, in general, marii parinti duhovnicesti care au trecu dincolo ne-au parasit in ajunul marilor praznice: s-au dus in perioada Sfintelor Pasti sau a Craciunului. N-as vrea sa para cuiva fortata constatarea, dar este o realitate.

Parintele Ambrozie de la Schitul Darvari
(Revista Epifania)

Pe aceeaşi temă