Parintele Paisie Olaru

[altmariustotal ortodox]

Parintele Paisie Olaru

Parintele Paisie Olaru s-a nascut la 20 iunie 1897, in satul Stroiesti, comuna Lunca - Botosani, intr-o familie cu cinci copii, fiind cel mai mic la parinti. La botez a primit numele de Petru. A intrat in viata monahala in anul 1921 la Schitul Cozancea, unde era staret ieromonahul Vladimir Bodescu. A fost hirotonit diacon in anul 1943, iar in anul 1947 preot si duhovnic, de episcopul Valerie Moglan. Duhovnicul sau a fost parintele Calinic Susu.

 

 

In vremea sa, la el in sat, nu se invatau mai mult de trei clase primare. In acesti trei ani a fost premiantul clasei. In convorbirea cu parintele Ioanchie Balan spune: "La sfarsitul anului imi cantau baietii : "Ai ascultat, ai invatat, coroana ai luat !". Pe atunci se dadeau ca premii carti cu vietile sfintilor. Sigur ca ma mandream! Parintii mei, Ioan si Ecaterina, au trait in pace si mergeau la biserica regulat, mai ales la sarbatori mari. Tin minte, la Pasti, dupa Inviere venea tata de la biserica cu pasca sfintita si cu oua rosii intr-un stergar frumos. Noi il asteptam sa vina si cand intra in casa, zicea: "Hristos a inviat ! ", iar noi raspundeam : "Adevarat a inviat !" . Apoi, tata ne atingea cu pasca sfintita la frunte."

 

Dintre ucenicii sai cel mai sporit a fost Gheorghe Ilie, fratele parintelui Cleopa.

Mama sa a trecut la cele vesnice in timpul razboiului din 1913, iar tatal sau a murit in anul 1923.

 

In anul 1947 ajunge la Manastirea Sihastria. In perioada 1972 - l985, s-a nevoit ca sihastru la Schitul Sihla. Ultimii ani ii va petrece in chilia sa de la Sihastria. A trecut la cele vesnice in noapte de 18 octombrie 1990.

 

 

Parintele Paisie Olaru - Despre smerenie si mandrie

 

"Smerenia este cugetul inimii noastre care ne incredinteaza ca suntem mai pacatosi decat toti oamenii si nevrednici de mila lui Dumnezeu. Cand ne defaimam pe noi insine nu inseamna ca avem smerenie. Ci, atunci cand altul ne ocaraste si ne defaima, inca in public, iar noi rabdam si zicem: " Dumnezeu i-a poruncit fratelui sa ma ocarasca pentru pacatele mele", aceasta este smerenia cea adevarata. Deci, sa primim toate ca din mana si cu voia lui Dumnezeu. Cand te ocaraste cineva, Dumnezeu ii porunceste sa te ocarasca. Cand iti ia cineva vreun lucru, Dumnezeu ii porunceste sa-l ia, ca sa te faca calugar. Cand te muta de ici colo mai marele tau, Dumnezeu iti schimba locul, ca sa-ti schimbi si naravul si obiceiul. Asta ar fi smerenia cea adevarata. Iar mandria, dimpotriva, este atunci cand te increzi in tine, in mintea si puterile tale; cand socotesti ca esti mai priceput decat altul, mai bun decat altul, mai frumos decat altul, mai sporit in fapte bune si mai placut lui Dumnezeu decat altul. Atunci esti stapanit de pacatul cel urat al mandriei, de care sa ne fereasca pe toti Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mantuirea noastra. Sa ne smerim, fratilor, ca cel mandru nu se poate mantui. Sa plangem pacatele noastre aici ca sa ne bucuram dincolo in veci, ca dupa plecarea noastra din trup, toti ne vor uita. Sa nu ne punem nadejdea in oameni, ci numai in Domnul. Ca omul se schimba. Azi iti da si maine iti cere; azi te lauda si maine te ocaraste. Ci, sa ne punem nadejdea in mila lui Dumnezeu si nu vom gresi niciodata. Sa va ajute Dumnezeu cu harul Lui sa va folositi de restul vietii, sporind in fapte bune, si mai intai in smerenie si dragoste, ca sa va mantuiti sufletele voastre si sa folositi si pe altii, indemnandu-i spre Hristos."

 

Parintele Paisie Olaru - Despre constiinta

 

"Constiinta este ingerul lui Dumnezeu care pazeste pe om. Cand ea te mustra, inseamna ca Dumnezeu te cearta si trebuie sa te bucuri ca nu te lasa uitarii. Trebuie sa avem pururea inainte noastra pacatele noastre, ca sa ne palmuiasca constiinta prin mustrare, sa dobindim lacrimi la rugaciune si sa nu mai gresim. Si lui Pavel i-a dat Dumnezeu un inger rau ca sa-l loveasca peste obraz pentru a nu se inalta cu mintea. Constiinta pomeneste pacatele noastre si, pomenindu-le, ne smereste. Hristos a veni pentru mantuirea pacatosilor. Deci, sa avem nadejde si curaj, sa nu mai gresim, sa facem milostenie, sa ne rugam dupa putere si ne mantuim cu darul lui Dumnezeu."

 

Parintele Pasisie Olaru - Despre folosul cel dintai al rugaciunii

 

"Primul folos al rugaciunii este pacea sufletului si multumirea duhovniceasca. Oriunde esti, esti linistit; orice faci, esti multumit, stiind ca toate sunt randuite de la Domnul. Cand este cineva in pace, vorbeste bland, intelept si linistit, iar cand nu are pace in suflet, este tulburat, cu chipul agitat si vorbeste fara cugetare si cu pacat. Mare dar este pacea si multumirea sufleteasca ! Sa le cerem permanent de la Dumnezeu in rugaciunile noastre."

 

Parintele Pasisie Olaru - Aducerea aminte de moarte

 

"Aducerea aminte de moarte este de mare folos, ca smereste pe om si ne da ravna pentru rugaciune si uneori si lacrimi. Sa mearga fratii mai des in cimitir si sa vorbeasca cu cei morti, ca ei ii vor invata cam asa : " Ce esti tu azi, am fost noi ieri; si ce suntem noi azi, vei fi tu maine !"

 

Parinte Paisie, dati-mi un cuvant de folos, i-a spus un credincios. Iar batranul i-a raspuns :

Sa nu faci tot ce poti; sa nu crezi tot ce auzi, si sa nu spui tot ce stii!

 

 

Uneori, ti-e tare dor...

 

Rand pe rand, dispar dintre noi fiinte deosebite, cu care te-ai obisnuit si care dadeau un sens harababurii dimprejur. Cata vreme traiau nici nu realizai ce rol imens aveau. Abia dupa ce pleaca simti ca esti tot mai singur si ca-i tot mai pustiu, desi te inconjoara mii de oameni. Un asemnea om era Parintele Paisie Olaru.

 

In vremuri incerte, cand calatoream pe un drum ce nu-mi era propriu, dar il cautam cu incapatanare pe cel autentic, m-am sprijinit si de Parintele Paisie ca de un stalp puternic.

 

Lucram ca inginer si, traind cu nostalgia preotiei in suflet, in cateva toamne, cand frunza rugunita din Muntii Neamtului te predispunea la meditatie, am ajuns in chilia incantator de simpla a Parintelui Paisie de la Sihla.

 

Nu se poate relata prin cuvinte linistea sufleteasca cu care ieseai de sub patrafirul parintelui. Imi amintesc si acum ca, aievea, simteai harul lui Dumnezeu cum te patrunde. Nu ma indoiesc ca era harismatic.

 

Avea o smerenie autentica. Nu era nimic artificial in ea. Nu se smerea conventional. Te intreba atat de firesc: "Ai fost la Parintele Cleopa?" Si-i raspundeam: "Nu inca, urmeaza." Parintele completa: "Apai eu ti-am dat numai ceai. Hrana de-adevaratelea o sa-ti dea el."

 

Acum, cand ma uit in jur si simt ca-i greu, am nostalgia anilor '70 si mi-e tare-tare dor de Parintele... (IPS Andrei Andreicut)