Când eram în munţi şi în ţinuturi sălbatice, ne simţeam liberi şi uitam de toate necazurile vieţii cotidiene. Foto: Bogdan Croitoru
Paharul pe jumătate plin sau gol?
Eram cu câţiva prieteni în mulţimea adunată la Inter în noaptea din 21 decembrie 1989. Era clar că va veni o mare schimbare şi fiecare îşi făcea felurite speranţe. Iar noi ne gândeam: „Dacă pică Ceauşescu, va scăpa de la dezastru şi Delta Dunării; şi te pomeneşti că ne vom face şi parcuri naţionale.“
Părea o dorinţă cam ciudată în acele momente, dar mulţi dintre noi nu emigraserăm în Occident din cauza pasiunii pentru natura României. Când eram în munţi şi în ţinuturi sălbatice, ne simţeam liberi şi uitam de toate necazurile vieţii cotidiene. Nu văzuserăm alte ţări, dar eram convinşi că România are o natură şi o diversitate biologică cu care se poate mândri. Din păcate, în ultima perioadă a megalomaniei ceauşiste nimic nu mai era în siguranţă. Răni de nevindecat ale unor uriaşe cariere se deschideau peste tot, betoanele luau în stăpânire piesajul, pădurile erau tăiate, se făceau planuri de transformare a Deltei în zonă agricolă productivă. După numai 2 ani de la evenimentele de la Inter, o parte din vis se împlinea: parlamentul vota Legea de constituire a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.
Primul act politic în favoarea naturii, după 67 de ani de la constituirea, în 1935, a Parcului Retezat. Au mai trecut 10 ani de tranziţie foarte păguboasă pentru mediul natural şi, iată, începem să avem şi parcuri naţionale. Cu legi, cu rangeri, cu centre de vizitare. Cum am văzut prin alte părţi ale lumii civilizate. Dar şi cu multe probleme. Recent am făcut un tur prin munţi. La Rotunda, o barieră împarte Retezatul în două: un Retezat care îşi linge încă rănile produse de barajul de pe Râul Mare, un Retezat al turismului de weekend cu autoturisme, al defrişărilor şi vilelor, şi un Retezat încă sălbatic, păstrând flora originală, cu ape limpezi, turiştii campând numai acolo unde este permis. Doar 7 rangeri veghează asupra unei suprafeţe protejate de 38.000 de hectare. L-am văzut la lucru pe unul dintre ei. Competent, autoritar, neobosit. Proaspăt întors de la un curs de rangeri din Irlanda, Florin este stăpânit de un optimism ponderat. „Mişcă treaba şi la noi, dar avem mult până să fie cum trebuie.“ Administraţia Parcului Retezat are acum un sediu impunător şi un centru modern de vizitare. Banii au venit de la Banca Mondială şi de la Uniunea Europeană, prin programe speciale pentru protecţia naturii.
Pe o şosea, la Severin, am fost depăşit de un Rover pe care scria „Parcul Natural Porţile de Fier“. Am fost aici oaspeţii studenţilor voluntari care colaborează cu parcul; tot ei se ocupă şi de incubatorul-creşă de ţestoase. În Munţii Bihor, am întâlnit, la turbăria Izbuc, biologii Parcului Natural Apuseni, care tocmai lucrau la inventarul de specii al acestei oaze floristice. Îngrijoraţi că, peste legi şi peste capul lor, există riscul ca în această zonă să se construiască un mare sat turistic.
Cele 22 de parcuri constituite recent în România au fost încredinţate spre administrare Regiei Naţionale a Pădurilor, ale cărei atuuri sunt personalul silvic din teritoriu şi prevederile Codului silvic referitoare la administrarea pădurilor. RNP a demarat în bună măsură concretizarea unui plan de acţiune. „Am vrea să facem mai mult, dar avem mari dificultăţi, mai ales ne lipsesc bani. Regia varsă anual în fondul de mediu 5 milioane de euro, dar din aceşti bani nu ajunge nimic la noi, se duc pe achiziţiile de maşini vechi“ – spune Mircea Vergheleţ, şeful Serviciului parcuri naţionale în RNP. Administrarea de către RNP este contestată de mulţi ecologişti.
„Soluţia pentru administrarea parcurilor naţionale şi naturale este una singură, cea folosită peste tot în Europa şi în lume – o instituţie de interes public, finanţată de la bugetul de stat şi subordonată autorităţii de mediu. Altfel, parcurile vor rămâne în continuare a cincea roată la căruţă pentru Regia Naţională a Pădurilor, instituţie axată prioritar pe activităţi economice aducătoare de profit, dar care preferă să finanţeze parcurile la limita subzistenţei, decât să accepte structuri de management independente“ – ne spune Emil Burduşel, preşedintele organizaţiei Pro Natura, axată pe activităţi de conservare a naturii.
Când scriem aceste rânduri, problema este încă în dezbatere
Indiferent cine va administra pînă la urmă parcurile, se va izbi de o dificultate greu de depăşit pe termen scurt: nivelul scăzut de educaţie şi interes al românilor pentru protecţia naturii, de la vlădică la opincă. Comunism a fost şi la alţii, dar numai românii nu au făcut nimic timp de 67 de ani pentru parcurile lor. Doar din impuls propriu nu ar fi existat o bază populară pentru o instituţie atât de generoasă, cum sunt parcurile naţionale. Au fost necesare imboldurile şi finanţările europene. Din cauza acestui handicap, va mai trece multă vreme până ce protecţia naturii va fi un gest cotidian. Poate că avem încă o dată doar o formă importată de la culturi mai avansate, căreia, cu eforturi autohtone, trebuie să-i dăm şi fond.
Prietenul meu Coca şi-a început ucenicia în alpinism în Piatra Craiului. După ce a studiat geologia la Heidelberg, în Germania, tot în Piatra Craiului şi-a făcut lucrarea de licenţă, cu un studiu asupra stratigrafiei Avenului din Grind, pe atunci cel mai adânc din ţară, un gigantic foraj natural prin rocile masivului. Şi-a pus un ban deoparte, apoi a venit în ţară şi, gospodăreşte, şi-a făcut o casă sub Piatra Craiului, lângă Zărneşti. Tot aici şi-a ales şi mireasa. Acum este petrolist în Borneo, dar se întoarce o dată pe an la muntele pe care l-a îndrăgit. „Piatra Craiului e pentru mine un loc fără seamăn. Pentru mine, acasă înseamnă un şir de capre negre coborând treptele ţimbalelor. Nu ţi se pare ciudat că Dianthus callizonus – garofiţa cu prea frumoase brâuri – creşte numai aici, nicăieri în altă parte a lumii?“
Coca nu este singular în admiraţia lui. Piatra Craiului a fost mereu un loc al sufletiştilor. Muntele, lung de 20 km, este o ţâşnire semeaţă de calcar cu versanţii extrem de abrupţi. Creasta este uneori atât de ascuţită, încât se spune că poţi să-ţi tai talpa călcând pe ea. Dar abrupturile Pietrei sunt fragmentate de numeroase hornuri, numite aici padini. Ele complică foarte mult relieful, făcând din Piatra Craiului un fel de labirint vertical, multiplicând peisajul într-o alternanţă de terase suspendate, brâne, pereţi inaccesibili şi turnuri de piatră.
Mai întîi au fost caprele sălbatice, care şi-au găsit un traseu prin acest dedal. Pe urmele lor au venit saşii din SKV (Siebenbürgischen Karpaten Verein, asociaţie turistică a saşilor), care pe la 1870 aveau aici trasee turistice şi refugii tainice. Am înnoptat şi eu într-un astfel de adăpost, pe când SKV-ul dispăruse de mult. Dar Cabana Ascunsă trăia încă. O căsuţă rudimentară, dar foarte primitoare, unde am găsit lemne tăiate, apă de izvor (o marfă rară în aceste locuri calcaroase), puţin mălai, sare, câteva conserve. Am folosit din ele cât mi-a trebuit, am lăsat şi eu o cutie de biscuiţi, ofrandă adusă unui spirit al muntelui, poate de mult dispărut. De la Cabana Ascunsă porneşte spre sud şi spre nord, abia vizibil, Brâul de Mijloc, o cărare secretă ce conduce spre poieni tainice şi cetăţi de calcar ruinate, de o frumuseţe uimitoare. Taina Brâului de Mijloc nu a fost divulgată oricui, se transmitea prin generaţii, de la om la om.
Tot saşii au pus cărămida de temelie a turismului în Piatra Craiului. „ştii cum s-a clădit Cabana Curmătura? Potecile erau atunci atât de grele, că nici măgăruşii nu puteau căra materialele – spunea Gutt Walter, unul dintre saşii din garda veche. S-a adunat un munte de cărămizi în faţa SKV-ului din Braşov. Apoi fiecare, cu mic cu mare, când pleca în excursie în Piatră, lua câte o cărămidă în rucsac. Într-o singură vară, tot mormanul de cărămizi s-a mutat în zidurile Curmăturii.“
Din reduta calcaroasă coboară culmi domoale, împădurite, care mai jos fac loc pajiştilor. E un ansamblu armonios, bogat în floră şi faună, de aceea în anul 1999, când s-a pus problema constituirii parcurilor naţionale în România, Piatra Craiului a fost printre primele propuse.
„Eram în Borneo când am aflat pe internet că se face parc în Piatră. M-am bucurat grozav, fiindcă ştiam că, mai ales după revoluţie, se fac tot felul de abuzuri cu natura României. Dar acum sunt foarte dezamăgit. În fiecare an găsesc locurile pe care le iubesc într-o stare tot mai proastă“ – spune Coca.
Un alt prieten, Radu, sas din Braşov, este acum stomatolog în Germania. Toamna trecută a venit acasă, mi-a dat un telefon şi am făcut împreună o excursie în Piatra Craiului, până la Ceardacul Stanciului. Pe drum am avut surprize neplăcute: mai sus de Cabana Plaiul Foii, în zona protejată, erau multe vetre de foc şi deşeuri lăsate de turişti. Zona părea nesupravegheată, iar obişnuitele panouri de informare sau de avertizare lipseau. Mai sus am întâlnit peisajul specific unor proaspete defrişări. Muncitori forestieri tăiau fagi seculari şi îi tractau cu cai, chiar de la baza versanţilor abrupţi, unde nu intrase niciodată până acum securea. Ne-au spus că taie pentru Primăria din Zărneşti. Am dormit în refugiul Salvamont de la Spârlea şi am pornit a doua zi, în singurătatea abruptului de vest, spre Marele Grohotiş. Altădată liniştea era străpunsă de câte un ţipăt de şoim sau de goarna de alarmă a caprelor negre. Acum, pe tot drumul ne-a întovărăşit toaca neîntreruptă a drujbelor. Am aflat că în acele părţi este zona de exploatare a Regiei Pădurilor din Argeş, care a atacat de curând şi versantul estic, în toate împrejurimile Grindului. Cheliile defrişărilor nu impietează numai asupra peisajului. Pentru Piatra Craiului, pădurile sunt casa sălbăticiunilor, a întregii biodiversităţi. Aici se adăpostesc iarna caprele negre, cuibăresc păsările, aici era unul dintre domeniile ultimilor lupi şi urşi ai Europei. Fără locuitorii ei, Piatra Craiului riscă să devină o cetate părăsită, o pustietate minerală, într-o alta, creată de om.
Tot rangerii ne lămuresc paradoxul. „În limita parcului sunt cuprinse proprietăţi publice şi private. Aflând despre posibilele restricţii impuse de noul statut şi profitând de legislaţia ambiguă şi inoperantă, proprietarii se grăbesc să valorifice lemnul. Soluţia ar fi compensaţiile, dar pentru asta este nevoie de decizie, de bani“ – spune unul dintre ei.
Aceleaşi vicii au permis unora să ridice în interiorul ariei protejate construcţii nearmonizate cu peisajul, care reprezintă variate surse de impact – estetic, acustic, ecologic. Peştera Colţul Chiliilor, cu icoanele şi lumânările ei, arată ca un altar creştin în afara timpului. Grota, de numai 20 m, are faima că face minuni. Am aflat mai ales că de veacuri aici se ţineau slujbe pentru a aduce ploile la secetă sau a le opri, în caz de inundaţii. Dar o mănăstire cu acareturile aferente a răsărit în preajma peşterii. Alt loc cu tradiţie romantică, Peştera Dâmbovicioara, s-a pricopsit cu o clădire mare şi inestetică lângă intrare. Ambele sunt în interiorul parcului, ambele au fost construite fără autorizaţie. Şi nu sunt singurele.
Faţă de toate astea, efectele turismului nereglementat par efemere.
„Turiştii braşoveni sunt mai disciplinaţi, dar cei din Argeş vin deseori în grupuri mari, recalcitrante. La agresivitatea lor noi putem riposta doar cu… zâmbetul. Amenzile pentru campări la voia întâmplării sau pentru focuri de tabără cât un rug sunt mai mult simbolice, căci rareori se aplică“ – spune rangerul Cosmin Dan.
Dragoş Lumpan, care a petrecut mai mult timp fotografiind subiecte din parc, e mai optimist, deoarece a fost impresionat de dedicarea unora dintre angajaţi. Directorul Horaţiu Hanganu se luptă cu constructorii sediului parcului din Zărneşti, clădire cu o arhitectură ieşită din comun, dar, se pare, cam supradimensionată şi din acest motiv în cronică depăşire de buget. Milionul de dolari alocat de Banca Mondială s-a dus de mult, dar directorul Hanganu speră s-o vadă terminată.
Cei şapte rangeri sunt pasionaţi şi convinşi că fac o muncă de pionierat.
Fac cursuri şi stagii de perfecţionare, unele chiar în străinătate. Au în dotare maşini de teren – un Defender şi câteva Dacii cu dublă tracţiune –, au staţii, dar chiar şi aşa acoperă cu greu perimetrul. Şi nici salariul mic, nici frustrările patrulărilor zilnice, nici şicanele unor şefi nu par să-i descurajeze.
Ei cred că, în ce priveşte Parcul Naţional Piatra Craiului, paharul va fi plin cândva, chiar dacă va fi pentru o altă generaţie.
Am putea încheia optimist: în 2004-2005, parlamentul a legiferat alte 8 parcuri, în Maramureş, Vrancea, pe Prut, la Comana, în Defileul Jiului. Un valoros parc naţional s-a constituit în masivul Buila-Vânturariţa, iar pentru protecţia fosilelor de dinozauri şi a unor remarcabile peşteri s-au înfiinţat geoparcurile Haţeg şi Platoul Mehedinţi. Dar tot recent noi drumuri forestiere şi şosele turistice sunt în construcţie şi înlănţuie ultimele oaze de natură sălbatică, cum se întâmplă în Retezat, Apuseni şi Bucegi. Ele pot fi benefice pentru turismul viitorului, dar, fără o viziune care să pună pe primul plan conservarea naturii, pot fi calul troian al intereselor economice de moment.
Când paharul este pe jumătate gol, este prematur să dai „noroc“ cu el.
Text: Cristian Lascu
(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din octombrie 2006)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius