Papa în România. Părintele Gheorghe Militaru (dieceza ortodoxă din Italia): "Poporul român va preţui fiecare cuvânt de bine şi de speranţă"

[altmariustotal catolic]

De M. Chiara Biagioni

România, ţară 80% ortodoxă. Popor "rănit, dar mândru", "încărcat de umanitate", care ştie să primească fiecare "mesaj de bine" şi "să-l preţuiască pentru a aduce roade de speranţă în această lume". Am cerut diecezei ortodoxe române să ne relateze cu ce aşteptări priveşte lumea ortodoxă română la vizita papei Francisc în România. Ne-a răspuns părintele Gheorghe Militaru, de la departamentul pentru relaţii publice. Prezenţa românilor de rit ortodox în Italia a crescut mult după intrarea României în UE. A depăşit cota de un milion, devenind astfel comunitatea ortodoxă cea mai numeroasă din Italia. O prezenţă importantă care a cerut în urmă cu 12 ani, în 2007, constituirea diecezei ortodoxe române din Italia care actualmente este compusă din 20 de decanate, 250 de parohii, 4 mănăstiri, 2 schituri, 5 capele diecezane şi 2 centre pastorale misionare (Termoli şi Bari). O realitate vie însoţită pe tot teritoriul naţional de 275 de clerici diecezani, dintre care 260 de preoţi şi 15 diaconi. Papa va ajunge pe 31 mai la Bucureşti şi va pleca de la Sibiu pe 2 iunie. Imediat ce va ateriza, îl va întâlni pe patriarhul ortodox Daniel în Palatul Patriarhiei şi imediat după aceea Sinodul permanent al Bisericii Ortodoxe Române, în noua catedrală ortodoxă. "Trebuie spus imediat - explică părintele Militaru - că vizita papei în România are caracterul de «vizită de stat», deoarece a fost voită şi organizată de aparatul statal. Acest lucru nu elimină valoarea şi pastorală a acestei vizite".

Ce ţară va găsi papa Francisc?

România, aşa cum ştim toţi, deşi este în majoritate de confesiune ortodoxă, este caracterizată de o multitudine de exprimări religioase, creştine şi necreştine, şi între acestea confesiunea romano-catolică şi greco-catolică ocupă un loc important. Spuse acestea, trebuie subliniat că, în pofida micilor sau marilor diferenţe de crez, toţi românii sunt părtaşi a aceleiaşi realităţi sociale care exprimă, în mod paradoxal, două dezvoltări opuse. Dezvoltarea economico-industriale, care însă îmbogăţeşte câţiva şi, prin urmarea decăderea unei alte părţi (probabil cea mai numeroasă). Din cauza acestei sărăciri socio-economice, favorizaţi de iluzia unei lumi mai bune, mai bogate, mulţi români decid să plece pentru a căuta noroc în alte ţări (între care este şi Italia), provocând depopularea unei naţiuni care prin cultură şi resurse naturale, timp de milenii a fost punct de atracţie pentru armate dominatoare. Papa va găsi un popor rănit dar mândru; un popor care, aşa cum ne demonstrează istoria, a ştiut să se ridice din ruinele sale şi să se reconstruiască tocmai pornind de la unitatea sa de "credinţă" şi de "naţiune".

În 1999, exact cu 20 de ani în urmă, Ioan Paul al II-lea a fost primit de un strigăt neaşteptat care a rămas în istorie, "Unitate, Unitate". A fost un fapt istoric, neaşteptat. Ce amintire există despre acea zi şi despre acel strigăt?

Încă nu trecuseră zece ani de la evenimentele din decembrie 1989 când papa Ioan Paul al II-lea vizita România. Climatul era absolut diferit de cel de astăzi. Până una alta vizita episcopului de Roma a fost organizată în sinergie între aparatul statal şi Biserica Ortodoxă Română care reprezintă majoritatea confesională (peste 80%). Climatul social avea o altă faţă sau, am putea spune, o altă speranţă. După decenii de dictatură comunistă, ţara respira un aer de libertate: era însufleţită de o puternică dorinţă de renaştere, de o mare aspiraţie de răscumpărare nu numai morală ci şi economică. Primul deceniu după revoluţie a fost perioada viselor în care fiecare se gândea să dea propria contribuţie pentru a readuce naţiunea la acea strălucire şi bogăţie pe care comunismul le anihilase. Acest entuziasm se respira peste tot.

Şi Ioan Paul al II-lea a interceptat acest climat de renaştere. De ce unitatea?

Vizita lui Ioan Paul al II-lea care, aşa cum ştim toţi, a dat o contribuţie semnificativă căderii comunismului, era văzută şi ca o încurajare de a nu ne opri, de a nu plânge pe amintirile unui trecut dureros ci să regăsim forţa de a ne ridica şi a construi o lume mai bună. Desigur, în acest climat de elan euforic spre o zi de mâine mai bună, intra şi aspiraţia la unitate. Vedeţi, independent de poziţii fanatice, Biserica ortodoxă a căutat mereu Unitatea şi este puternică dorinţa de a vedea unită Biserica lui Cristos. Invocaţia la unitatea credinţei este prezentă sistematic în formularele de rugăciune: de la Dumnezeiasca Liturghie la cea mai mică, dar nu nesemnificativă, funcţiune rituală. Este clar că, şi reafirma asta însuşi Ioan Paul al II-lea, unitatea se construieşte în adevăr şi în caritate. Se ştia că la adevăr trebuia să se ajungă, dar se bucurau toţi de unitatea în caritate: cel puţin aceea era în faţa ochilor săi.

După 20 de ani, ce s-a ales de acea aspiraţie la uniate a Bisericilor şi a popoarelor?

Biserica Ortodoxă Română, înainte de toate este o ascultătoare fidelă faţă de cuvântul Evangheliei şi mai ales faţă de rugăciunea lui Cristos însuşi în Ghetsemani, înainte de pătimirea sa. O implorare adresată Tatălui: "... ca toţi să fie una după cum tu eşti în mine, o, Tată, şi eu în tine" (In17,20-26). În al doilea rând, astăzi ca şi ieri, Biserica ortodoxă se străduieşte să lucreze pentru unitate, pentru că unitatea este răspunsul cel mai elocvent dat unei lumi, mai ales cea occidentală, care a decretat moartea lui Dumnezeu, dat unei societăţi care nu mai recunoaşte originea valorilor sale şi care s-a înălţat pe ea însăşi ca amfitrioană a binelui. Această "cultură" contemporană care, ca turnul Babel, se înalţă arogantă spre înălţimile propriului orgoliu, va cădea asupra ei înseşi pentru că s-a auto-privat de temelii, rădăcinile sale creştine. Astăzi mai mult ca oricând unitatea ar reprezenta un răspuns de speranţă şi de mântuire.

Însă, pentru Biserica Ortodoxă Română, ca pentru tot Pleromul ortodox, unitatea este condiţionată de Adevărul de credinţă, pentru că, aşa cum spune Isus în Evanghelia lui Ioan: "Adevărul vă va elibera" (In 8,32). Deci ceea ce dă sens lumii, vieţii, istoriei, nu este ceea ce apare ci ceea ce mântuieşte este Adevărul, Cristos însuşi este mântuirea. Toate acestea pentru noi creştinii reprezintă frumuseţea mistică ce cuprinde totul şi pe toţi într-o simfonie liturgică: "frumuseţea va mântui lumea", cum spune Soloviov.

Cu ce aşteptări şi speranţe se priveşte la această vizită? Va reuşi papa Francisc să atingă inimile românilor?

Poporul român ştie să recunoască binele, independent de unde provine el. Ştie să preţuiască un cuvânt bun, un cuvânt de speranţă: nu are importanţă care este autoritatea ce îl rosteşte. Ştie să-l primească pe străin şi pe nevoiaş, fără ca să-l întrebe de ce religie este, nici de unde provine. Această deschidere i-a dat caracteristica de a fi denumit "Uman", termen tradus care nu exprimă toată greutatea sa (în română omenie = încărcat de umanitate). Dar este şi un popor care ştie să lupte şi să moară pentru credinţa sa, pentru patria sa. Deci credem că România va primi fiecare mesaj de bine şi de speranţă. Şi cu motivaţiile propriului patrimoniu cultural şi de credinţă, integrat cu tot ceea ce face bine şi este adevăratul bine, va şti să preţuiască asta pentru a aduce roade de speranţă în această lume care, în fond, este locuită de noi dar îi aparţine lui Dumnezeu, iar noi românii vrem să-i aducem glorie lui Dumnezeu pentru tot binele.

(După agenţia SIR, 29 mai 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu