Papa Francisc: Omilia din Ziua Mondială a Bunicilor şi Bătrânilor (Duminica a 17-a de peste an, 25 iulie 2021)

[altmariustotal catolic]

Cuvintele E.S. Mons. Rino Fisichella la începutul celebrării

Fraţi şi surori, preaiubite bunice şi preaiubiţi bunici, voi îl aşteptaţi pe bună dreptate pe Papa Francisc. Papa vă va saluta la sfârşit, celebrând Angelus. Voi ştiţi că, pentru el, acestea sunt zile de convalescenţă şi noi dorim ca să nu se obosească mai mult, pentru ca să poată petrece aceste ultime zile de odihnă pentru a-şi recăpăta forţele şi a putea relua slujirea sa pastorală.

* * *

[Omilia Sfântului Părinte, citită de Excelenţa Sa Mons. Rino Fisichella]

Fraţi şi surori, am plăcerea şi onoarea, să citesc omilia pe care Sfântul Părinte a pregătit-o pentru această ocazie.

În timp ce era aşezat pentru a învăţa, Isus "ridicându-şi ochii şi văzând că o mulţime mare venea după el, Isus i-a zis lui Filip: «De unde vom cumpăra pâini ca aceştia să mănânce?»" (In 6,5). Isus nu se limitează să dea învăţături, ci se lasă interogat de foamea care locuieşte în viaţa oamenilor. Şi, astfel, satură mulţimea împărţind cele cinci pâini de orz şi cei doi peşti primiţi de la un tânăr. La sfârşit, deoarece rămân multe bucăţi de pâine, le spune discipolilor săi să le adune, "ca să nu se piardă nimic" (v. 12).

În această Zi, dedicată bunicilor şi bătrânilor, aş vrea să mă opresc tocmai asupra acestor trei momente: Isus care vede foamea mulţimii; Isus care împarte pâinea; Isus care recomandă să se adune bucăţile rămase. Trei momente care pot să fie rezumate în trei verbe: a vedea, a împărţi, a păzi.

Primul, a vedea. Evanghelistul Ioan, la începutul relatării, subliniază acest amănunt: Isus îşi ridică ochii şi vede mulţimea înfometată după ce a mers mult pentru a-l întâlni. Aşa începe minunea, cu privirea lui Isus, care nu este indiferent sau ocupat cu altceva, ci observă muşcăturile foamei care locuieşte în omenirea obosită. El se preocupă de noi, are grijă faţă de noi, vrea să sature foamea noastră de viaţă, de iubire şi de fericire. În ochii lui Isus vedem privirea lui Dumnezeu: este o privire atentă, care îşi dă seama de noi, care scrutează aşteptările pe care le purtăm în inimă, care observă truda, oboseala şi speranţa cu care mergem înainte. O privire care ştie să perceapă nevoia fiecăruia: în ochii lui Dumnezeu nu există mulţime anonimă, ci fiecare persoană cu foamea sa. Isus are o privire contemplativă, adică aptă să se oprească în faţa vieţii celuilalt şi să citească înăuntru.

Aceasta este şi privirea pe care bunicii şi bătrânii au avut-o asupra vieţii noastre. Este modul în care ei, încă din copilăria noastră, s-au îngrijit de noi. După o viaţă formată din jertfe, n-au fost indiferenţi cu noi sau ocupaţi cu altceva fără noi. Au avut ochi atenţi, plini de duioşie. Când creşteam şi ne simţeam neînţeleşi, sau înfricoşaţi datorită provocărilor vieţii, şi-au dat seama de noi, de ce anume se schimba în inima noastră, de lacrimile noastre ascunse şi de visele pe care le purtam înăuntrul nostru. Toţi am trecut pe genunchii bunicilor, care ne-au ţinut în braţe. Şi graţie acestei iubiri am devenit şi adulţi.

Şi noi: ce privire avem faţă de bunici şi bătrâni? Când este ultima dată când am ţinut companie sau am telefonat unui bătrân pentru a-i exprima apropierea noastră şi a ne lăsa binecuvântaţi de cuvintele sale? Sufăr când văd o societate care aleargă, ocupată şi indiferentă, cuprinsă de prea multe lucruri şi incapabilă să se oprească pentru a adresa o privire, un salut, o mângâiere. Îmi este frică de o societate în care toţi suntem o mulţime anonimă şi nu mai suntem capabili să ridicăm privirea şi să ne recunoaştem. Bunicilor, care au hrănit viaţa noastră, le este foame de noi: de atenţia noastră, de duioşia noastră. De a ne simţi alături. Să ridicăm privirea spre ei, aşa cum face Isus cu noi.

Al doilea verb: a împărţi. După ce a văzut foamea acelor persoane, Isus doreşte să le sature. Însă acest lucru se întâmplă graţie darului unui tânăr băiat care oferă cele cinci pâini şi cei doi peşti ai săi. Este frumos că în centrul acestei minuni, de care au beneficiat atâţia oameni adulţi - circa cinci mii de persoane - este un băiat, un tânăr, care împarte ceea ce are.

Astăzi este nevoie de o nouă alianţă între tineri şi bătrâni, este nevoie de a împărtăşi comoara comună a vieţii, de a visa împreună, de a depăşi conflictele între generaţii pentru a pregăti viitorul tuturor. Fără această alianţă de viaţă, de vise, de viitor, riscăm să murim de foame, deoarece cresc legăturile frânte, singurătăţile, egoismele, forţele dezagregatoare. Adesea, în societăţile noastre am încredinţat viaţa ideii că "fiecare se gândeşte pentru sine". Însă asta ucide! Evanghelia ne îndeamnă să împărtăşim ceea ce suntem şi ceea ce avem: numai aşa putem să fim săturaţi. De atâtea ori am amintit ceea ce spune în această privinţă profetul Ioel (cf. Il 3,1): tineri şi bătrâni împreună. Tinerii, profeţi ai viitorului care nu uită istoria din care provin; bătrânii, visători niciodată obosiţi care transmit tinerilor experienţa, fără a le bloca drumul. Tineri şi bătrâni, comoara tradiţiei şi prospeţimea Duhului. Tineri şi bătrâni împreună. În societate şi în Biserică: împreună.

Al treilea verb: a păzi. După ce au mâncat, Evanghelia notează că au rămas multe bucăţi de pâine. Şi Isus recomandă: "Adunaţi bucăţile rămase, ca să nu se piardă nimic" (In 6,12). Aşa este inima lui Dumnezeu: nu numai că ne dăruieşte mai mult decât avem nevoie, ci se preocupă şi ca să nu se piardă nimic, nici măcar o bucată. O mică bucată de pâine poate să pară puţin lucru, însă în ochii lui Dumnezeu nimic nu trebuie rebutat. Cu atât mai mult nimeni nu este de rebutat. Este o invitaţie profetică pe care astăzi suntem chemaţi să o facem să răsune în noi şi în lume: adunaţi, păstraţi cu grijă, păziţi. Bunicii şi bătrânii nu sunt resturi de viaţă, rebuturi de aruncat. Sunt acele bucăţi de pâine preţioase rămase pe masa vieţii noastre, care încă ne pot hrăni cu un miros pe care l-am pierdut, "mirosul milostivirii şi al amintirii". Să nu pierdem amintirea pe care o poartă bătrânii, pentru că suntem fii ai acelei istorii şi fără rădăcini ne vom ofili. Ei ne-au păzit de-a lungul drumului creşterii, acum ne revine nouă să păzim viaţa lor, să uşurăm dificultăţile lor, să ascultăm nevoile lor, să creăm condiţiile pentru ca să poată trece mai uşor prin treburile zilnice şi să nu se simtă singuri. Să ne întrebăm: "I-am vizitat pe bunici? Pe bătrânii din familia mea sau din cartierul meu? I-am ascultat? Le-am dedicat un pic de timp?". Să-i păzim, pentru ca să nu se piardă nimic: nimic din viaţa lor şi din visele lor. Ne revine nouă, astăzi, să prevenim regretul de mâine pentru că nu am dedicat suficientă atenţie celui care ne-a iubit şi ne-a dăruit viaţa.

Fraţi şi surori, bunicii şi bătrânii sunt pâine care hrăneşte viaţa noastră. Să fim recunoscători pentru ochii lor atenţi, care şi-au dat seama de noi, pentru genunchii lor care ne-au ţinut în braţe, pentru mâinile lor care ne-au însoţit şi ne-au ridicat, pentru jocurile pe care le-au făcut cu noi şi pentru mângâierile cu care ne-au mângâiat. Vă rog, să nu uităm de ei. Să ne aliem cu ei. Să învăţăm să ne oprim, să-i recunoaştem, să-i ascultăm. Să nu-i rebutăm niciodată. Să-i păzim în iubire. Şi să învăţăm să împărtăşim timp cu ei. Vom ieşi mai buni. Şi, împreună, tineri şi bătrâni, ne vom sătura la masa împărtăşirii, binecuvântată de Dumnezeu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Înregistrarea video a Sfintei Liturghii: