Papa Francisc: Omilia de la Liturghia Crismei (2 aprilie 2015)

[altmariustotal catolic]

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20150409

"Mâna mea este sprijinul său, / braţul meu este forţa sa" (Ps88,22). Aşa gândeşte Domnul când spune în sine: "L-am aflat pe David, slujitorul meu, / l-am uns cu untdelemnul meu cel sfânt" (v. 21). Aşa gândeşte Tatăl nostru ori de câte ori când "găseşte" un preot. Şi mai adaugă: "Fidelitatea şi iubirea mea vor fi cu el / ... El mă va chema: Tu eşti tatăl meu, / Dumnezeul meu şi stânca mântuirii mele" (v. 25.27).

Este foarte frumos a intra, cu psalmistul, în acest solilocviu al Dumnezeului nostru. El vorbeşte despre noi, preoţii săi; dar în realitate nu este un solilocviu, nu vorbeşte singur: este Tatăl care îi spune lui Isus: "Prietenii tăi, cei care te iubesc, vor putea să-mi spună în mod special: Tu eşti Tatăl meu" (cf. In 14,21). Şi dacă Domnul se gândeşte şi se preocupă mult cum va putea să ne ajute este pentru că ştie că misiunea de a unge poporul credincios nu este uşoară, este dură; ne duce la oboseală şi la trudă. Experimentăm asta în toate formele: de la oboseala obişnuită a muncii apostolice zilnice până la cea a bolii şi a morţii, inclusiv consumarea în martiriu.

Oboseala preoţilor! Ştiţi de câte ori mă gândesc la asta, la oboseala voastră a tuturor? Mă gândesc mult şi mă rog frecvent, în special când obosit sunt eu. Mă rog pentru voi care lucraţi în mijlocul poporului credincios al lui Dumnezeu care v-a fost încredinţat şi mulţi în locuri destul de abandonate şi periculoase. Şi oboseala noastră, iubiţi preoţi, este ca tămâia care se înalţă în tăcere la cer (cf. Ps 140,2; Ap 8,3-4). Oboseala noastră merge direct la inima Tatălui.

Fiţi siguri că Sfânta Fecioară Maria îşi dă seama de această oboseală şi o anunţă imediat Domnului. Ea, ca Mamă, ştie să înţeleagă când fiii săi sunt obosiţi şi nu se gândeşte la nimic altceva. "Bun venit! Odihneşte-te, fiule! După aceea vom vorbi... Oare nu sunt aici eu, care sunt Mama ta?" - ne va spune mereu când ne apropiem de ea (cf. Evangelii gaudium, 286). Iar Fiului său va spune, ca la Cana: "Nu au vin" (In 2,3).

Se întâmplă şi că, atunci când simţim povara muncii pastorale, ne poate veni ispita de a ne odihni într-un mod oarecare, ca şi cum odihna nu ar fi un lucru al lui Dumnezeu. Să nu cădem în această ispită. Oboseala noastră este preţioasă în ochii lui Isus, care ne primeşte şi ne face să ne ridicăm: "Veniţi la mine când sunteţi osteniţi şi împovăraţi, eu vă voi da odihnă" (cf. Mt 11,28). Când unul ştie că, mort de oboseală, poate să se prosterneze în adoraţi, să spună: "Ajunge pentru astăzi, Doamne", şi să se oprească în faţa Tatălui, unul ştie şi că nu se prăbuşeşte ci se reînnoieşte, pentru că acela care a uns cu untdelemnul bucuriei poporul credincios al lui Dumnezeu, Domnul îl unge şi pe el: "schimba cenuşa sa în diademă, lacrimile sale în untdelemn parfumat de bucurie, dărâmarea sa în cântări" (cf. Is 61,3).

Să ţinem cont că o cheie a rodniciei sacerdotale se află în modul în care ne odihnim şi în modul în care simţim că Domnul tratează oboseala noastră. Cât de greu este să învăţăm să ne odihnim! În asta se joacă încrederea noastră şi amintirea noastră că şi noi suntem oi şi avem nevoie de păstor care să ne ajute. Pot să ne ajute câteva întrebări în acest sens.

Ştiu să mă odihnesc primind iubirea, gratuitatea şi tot afectul pe care mi-l dă poporul credincios al lui Dumnezeu? Sau după munca pastorală caut odihne mai rafinate, nu pe acelea ale celor săraci ci pe acelea pe care le oferă societatea consumurilor? Duhul Sfânt este cu adevărat pentru mine "odihnă în oboseală", sau numai Cel care mă face să muncesc? Ştiu să cer ajutor de la vreun preot înţelept? Ştiu să mă odihnesc de mine însumi, de auto-exigenţa mea, de auto-complăcerea mea, de auto-referenţialitatea mea? Ştiu să conversez cu Isus, cu Tatăl, cu Fecioara şi sfântul Iosif, cu sfinţii mei protectori prieteni pentru a mă odihni în exigenţele lor - care sunt plăcute şi uşoare - în complăcerea lor - lor le place să fie în compania mea - şi în interesele şi referinţele lor - pe ei îi interesează numai cea mai mare glorie a lui Dumnezeu - ...? Ştiu să mă odihnesc de duşmanii mei sub ocrotirea Domnului? Argumentez şi uneltesc în mine însumi, rumegând de mai multe ori apărarea mea, sau mă încredinţez Duhului Sfânt care mă învaţă ceea ce trebuie să spun în orice ocazie? Mă preocup şi mă agit excesiv sau, asemenea lui Paul, găsesc odihnă spunând: "Ştiu în cine mi-am pus credinţa" (2Tim 1,12)?

Să reparcurgem un moment, pe scurt, activităţile preoţilor pe care astăzi liturgia ni le proclamă: a duce Vestea Bună săracilor, a vesti prizonierilor eliberarea şi celor orbi vindecarea, a da libertatea celor asupriţi şi a proclama anul de har al Domnului. Isaia spune şi a îngriji pe cei care au inima frântă şi a mângâia pe cei mâhniţi.

Nu sunt îndatoriri uşoare, nu sunt îndatoriri exterioare, ca de exemplu activităţile manuale - a construi o nouă sală parohială, sau a trasa liniile unui teren de fotbal pentru tinerii de la oratoriu...; activităţile menţionate de Isus implică o capacitate a noastră de compasiune, sunt activităţi în care inima noastră este "mişcată" şi emoţionată. Ne bucurăm cu logodnicii care se căsătoresc, râdem cu pruncul pe care îl aduc ca să fie botezat; îi însoţim pe tinerii care se pregătesc la căsătorie şi la familie; ne îndurerăm cu acela care primeşte ungerea în patul din spital; plângem cu aceia care înmormântează o persoană dragă... Atâtea emoţii... Dacă noi avem inima deschisă, această emoţie şi atât afect obosesc inima Păstorului. Pentru noi preoţii istoriile oamenilor noştri nu sunt un buletin de ştiri: noi îi cunoaştem pe oamenii noştri, putem ghici ceea ce trece prin inima lor; şi inima noastră, pătimind cu ei, se fărâmiţează, se împarte în mii de bucăţele, şi este înduioşată şi chiar pare mâncată de oameni: luaţi, mâncaţi. Acesta este cuvântul pe care-l şopteşte constant preotul lui Iss atunci când se îngrijeşte de poporul său credincios; luaţi şi mâncaţi, luaţi şi beţi... Şi astfel viaţa noastră sacerdotală se dăruieşte în slujire, în apropierea de poporul credincios al lui Dumnezeu... care mereu, mereu oboseşte.

Acum aş vrea să împărtăşesc cu voi câte oboseli asupra cărora am meditat.

Există aceea pe care o putem numi "oboseala oamenilor, oboseala mulţimilor": pentru Domnul, ca pentru noi, era epuizantă - o spune Evanghelia - dar este o oboseală bună, o oboseală plină de roade şi de bucurie. Oamenii care îl urmau, familiile care îi aduceau pe copiii lor pentru ca să-i binecuvânteze, cei care au fost vindecaţi, care veneau cu prietenii lor, tinerii care se entuziasmau de Rabbi..., nu-i lăsau nici măcar timp pentru a mânca. Însă Domnul nu se supăra să stea cu oamenii. Dimpotrivă: părea că se încărca (cf. Evangelii gaudium, 11). Această oboseală în mijlocul activităţii noastre este de obicei un har care este la îndemâna noastră a tuturor preoţilor (cf. Ibid., 279). Ce lucru frumos este acesta: oamenilor le place, doresc şi au nevoie de păstorii lor! Poporul credincios nu ne lasă fără activitate directă, cu excepţia cazului în care unul se ascunde într-un birou sau merge prin oraş cu geamurile întunecate. Şi această oboseală este bună, este o oboseală sănătoasă. Este oboseala preotului care are mirosul oilor..., dar cu zâmbetul unui tată care îi contemplă pe copiii săi sau pe nepoţii săi. Nu are nimic de-a face cu aceia care preferă parfumuri scumpe şi te privesc de departe şi de sus (cf. Ibid., 97). Suntem prietenii Mirelui, aceasta este bucuria noastră. Dacă Isus paşte turma în mijlocul nostru, nu putem să fim păstori cu faţa acră, plângăcioşi, nici, ceea ce este mai rău, păstori plictisiţi. Mirosul de oi şi zâmbetul de părinţi... Da, foarte obosiţi, dar cu bucuria celui care îl ascultă pe Domnul său care spune: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu" (Mt 25,34).

Există şi aceea pe care o putem numi "oboseala duşmanilor". Diavolul şi adepţii săi nu dorm şi, dat fiind faptul că urechile lor nu suportă Cuvântul lui Dumnezeu, muncesc neobosit pentru a o reduce la tăcere sau a-l bâjbâi. Aici oboseala de a-i înfrunta este mai dificilă. Nu numai că e vorba de a face binele, cu toată truda pe care o comportă acest lucru, ci trebuie apărată turma şi să ne apărăm pe noi înşine de rău (cf. Evangelii gaudium, 83). Cel rău este mai viclean decât noi şi este capabil să demoleze într-un moment ceea ce am construit cu răbdare timp îndelungat. Aici trebuie cerut harul de a învăţa să neutralizăm - este o obişnuinţă importantă: a învăţa să neutralizăm -: să neutralizăm răul, să nu smulgem neghina, să nu pretindem să apărăm ca superoameni ceea ce numai Domnul trebuie să apere. Toate acestea ajută să nu lăsăm să ne cadă braţele în faţa mărimii fărădelegii, în faţa batjocurii celor răi. Cuvântul Domnului pentru aceste situaţii de oboseală este: "Aveţi curaj, eu am învins lumea!" (In 16,33). Şi acest cuvânt ne va da forţă.

Şi în cele din urmă - ultima pentru ca această omilie să nu vă obosească prea mult - există şi "oboseala de noi înşine" (cf. Evangelii gaudium, 277). Este probabil cea mai periculoasă. Pentru că celelalte două provin din faptul de a fi expuşi, de a ieşi din noi înşine pentru a unge şi a activa (suntem cei care se îngrijesc). În schimb această oboseală este mai auto-referenţială: este dezamăgirea de noi înşine dar nu privită în faţă, cu bucuria senină a celui care se descoperă păcătos şi nevoiaş de iertare, de ajutor: acesta cere ajutor şi merge înainte. Este vorba despre oboseala care dă "voinţa de a nu voi", faptul de a fi jucat totul şi apoi a regreta usturoiul şi cepele din Egipt, faptul de a se amăgi cu iluzia de a fi altceva. Această oboseală îmi place s-o numesc "flirtare cu mondenitatea spirituală". Şi atunci când unul rămâne singur, îşi dă seama de câte sectoare ale vieţii au fost impregnate de această mondenitate şi chiar avem impresia că nicio baie n-o poate curăţa. Aici poate să fie o oboseală rea. Cuvântul din Apocalips ne arată cauza acestei oboseli: "Ştiu că ai răbdare şi că ai suferit pentru numele meu şi n-ai obosit. Însă am ceva împotriva ta: ai părăsit iubirea ta cea de la început" (2,3-4). Numai iubirea dă odihnă. Ceea ce nu se iubeşte, oboseşte rău şi pe parcurs oboseşte şi mai rău.

Imaginea cea mai profundă şi misterioasă a modului în care Domnul tratează oboseala noastră pastorală este aceea că "iubindu-i pe ai săi..., până la sfârşit i-a iubit" (In 13,1): scena spălării picioarelor. Îmi place s-o contemplu ca spălarea urmării. Domnul purifică urmarea însăşi, El se "implică" (Evangelii gaudium, 24), ia asupra sa personal să cureţe orice pată, acel smog monden şi unsuros care s-a lipit pe drumul pe care l-am parcurs în numele său.

Ştim că în picioare se poate vedea cum merge tot trupul nostru. În modul de a-l urma pe Domnul se manifestă cum merge inima noastră. Rănile de la picioare, entorsele şi oboseala sunt semn al modului în care l-am urmat, ce drumuri am parcurs pentru a căuta oile sale pierdute, încercând să conducem turma la păşuni verzi şi la ape liniştite (cf. Ibid., 270). Domnul ne spală şi ne purifică de tot ceea ce s-a acumulat pe picioarele noastre pentru a-l urma. Şi acest lucru este sacru. Nu permite ca să rămână pătat. Aşa cum rănile de război El le sărută, tot aşa murdăria de la muncă El o spală.

Urmarea lui Isus este spălată de Domnul însuşi pentru ca să ne simţim în măsură să fim "bucuroşi", "plini", "fără frică şi fără vină" şi astfel să avem curajul de a ieşi şi a merge "până la marginile pământului, în toate periferiile", să ducem această veste bună celor mai abandonaţi, ştiind că "El este cu noi în toate zilele până la sfârşitul lumii". Şi vă rog, să cerem harul de a învăţa să fim obosiţi, dar obosiţi bine!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu