Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 24 iunie 2020

[altmariustotal catolic]

Cateheze despre rugăciune: 8. Rugăciunea lui David

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În itinerarul nostru de cateheză despre rugăciune, astăzi îl întâlnim pe regele David. Preaiubit de Dumnezeu încă de tânăr, este ales pentru o misiune unică, ce va îmbrăca un rol central în istoria poporului lui Dumnezeu şi chiar a credinţei noastre. În Evanghelii, Isus este numit de mai multe ori "fiul lui David"; de fapt, asemenea lui, se naşte la Betleem. Din descendenţa lui David, conform promisiunilor, vine Mesia: un Rege total după inima lui Dumnezeu, în ascultare perfectă faţă de Tatăl, a cărui acţiune realizează fidel planul său de mântuire (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 2579).

Aventura lui David începe pe colinele din jurul Betleemului, unde paşte turma tatălui, Iesse. Este încă un adolescent, ultimul dintre mulţi fraţi. Aşa încât atunci când profetul Samuel, din porunca lui Dumnezeu, porneşte în căutarea noului rege, pare că tatăl său aproape că a uitat de acel fiu mai tânăr (cf. 1Sam 16,1-13). Lucra în aer liber: ni-l imaginăm prieten al vântului, al sunetelor naturii, al razelor soarelui. Are o singură companie pentru a-şi întări sufletul: scripca; şi în zilele lungi în singurătate îi place să cânte la scripcă şi să-i cânte Dumnezeului său. Se juca şi cu praştia.

Aşadar, David este înainte de toate un păstor: un om care se îngrijeşte de animale, care le apără când vine pericolul, care se îngrijeşte de întreţinerea lor. Atunci când David, prin voinţa lui Dumnezeu, va trebui să se preocupe de popor, nu va face acţiuni foarte diferite faţă de acestea. De aceea, în Biblie imaginea păstorului apare adesea. Şi Isus se defineşte "bunul păstor"; comportamentul său este diferite de cel al mercenarului; el îşi oferă viaţa în favoarea oilor, le conduce, cunoaşte numele fiecăreia dintre ele (cf. In 10,11-18).

De la prima sa meserie, David a învăţat multe. Astfel, atunci când profetul Natan îi va reproşa păcatul său foarte grav (cf. 2Sam 12,1-15), David va înţelege imediat că a fost un păstor rău, că a jefuit un alt om de unica oaie pe care el o iubea, că nu mai este un servitor umil, ci un bolnav de putere, un braconier care ucide şi jefuieşte.

O a doua trăsătură prezentă în vocaţia lui David este sufletul său de poet. Din această mică observaţie deducem că David n-a fost un om vulgar, aşa cum li se poate întâmpla adesea indivizilor constrânşi să trăiască îndelung izolaţi de societate. Este, în schimb, o persoană sensibilă căreia îi place muzica şi cântul. Scripca îl va însoţi mereu: uneori pentru a înălţa către Dumnezeu un imn de bucurie (cf. 2Sam 6,16), alteori pentru a exprima o plângere, sau pentru a mărturisi propriul păcat (cf. Ps 51,3).

Lumea care se prezintă în ochii săi nu este o scenă mută: privirea sa percepe, în spatele desfăşurării lucrurilor, un mister mai mare. Rugăciunea se naşte tocmai de acolo: din convingerea că viaţa nu este ceva care alunecă deasupra noastră, ci un mister impresionant, care provoacă în noi poezia, muzica, recunoştinţa, lauda, sau plângerea implorarea. Atunci când unei persoane îi lipseşte acea dimensiune petică, să spunem, atunci când îi lipseşte poezia, sufletul său şchiopătează. De aceea tradiţia vrea ca David să fie marele artizan al compunerii psalmilor. Ele poartă adesea, la început, o referinţă explicită la regele lui Israel, şi la unele din evenimentele mai mult sau mai puţin nobile din viaţa sa.

Aşadar, David are un vis: acela de a fi un bun păstor. Uneori va reuşi să fie la înălţimea acestei misiuni, alteori mai puţin; însă ceea ce contează, în contextul istoriei mântuirii, e faptul că este profeţie a unui alt Rege, pentru care el este numai vestire şi prefigurare.

Să-l privim pe David, să ne gândim la David. Sfânt şi păcătos, persecutat şi persecutor, victimă şi călău, care este o contradicţie. David a fost toate acestea, împreună. Şi noi înregistrăm în viaţa noastră trăsături adesea opuse; în desfăşurarea vieţii, toţi oamenii păcătuiesc adesea de incoerenţă. Există un singur fir roşu, în viaţa lui David, care dă unitate la tot ceea ce se întâmplă: rugăciunea sa. Acela este glasul care nu se stinge niciodată. David sfânt se roagă; David păcătos se roagă; David persecutat se roagă; David persecutor se roagă; David victimă se roagă. Şi David călău se roagă. Acesta este firul roşu al vieţii sale. Un om al rugăciunii. Acela este glasul care nu se stinge niciodată: care asumă tonurile jubilării, sau cele ale plânsului, este mereu aceeaşi rugăciune, numai melodia se schimbă. Şi făcând astfel David ne învaţă să introducem totul în dialogul cu Dumnezeu: bucuria ca şi păcatul, iubirea ca şi suferinţa, prietenia ca şi o boală. Totul poate să devină cuvânt adresat lui "Tu" care ne ascultă mereu.

David, care a cunoscut singurătatea, în realitate, n-a fost niciodată singur! Şi în fond, aceasta este puterea rugăciunii în toţi cei care îi dau spaţiu în viaţa lor. Rugăciunea îţi dă nobleţe, iar David este nobil pentru că se roagă. Însă este un călău care se roagă, se căieşte şi nobleţea revine graţie rugăciunii. Rugăciunea ne dă nobleţe: ea este în măsură să asigure relaţia cu Dumnezeu, care este adevăratul Însoţitor de drum al omului, în mijlocul miilor de cotituri ale vieţii, bune sau rele: dar întotdeauna rugăciunea. Mulţumesc, Doamne! Îmi este frică, Doamne! Ajută-mă, Doamne! Iartă-mă, Doamne! Este mare încrederea lui David care, atunci când era persecutat şi a trebuit să fugă, n-a lăsat ca să-l apere cineva: "Dacă Dumnezeul meu mă umileşte astfel, el ştie", pentru că nobleţea rugăciunii ne lasă în mâinile lui Dumnezeu. Acele mâini rănite de iubire: singurele mâini sigure pe care noi le avem.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu