Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 21 august 2019

[altmariustotal catolic]

Cateheze despre Faptele Apostolilor: 6. "Toate le aveau în comun" (Fap 4,32).

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Comunitatea creştină se naşte din revărsarea îmbelşugată a Duhului Sfânt şi creşte graţie fermentului împărtăşirii între fraţi şi surori în Cristos. Există un dinamism de solidaritate care edifică Biserica drept familie a lui Dumnezeu, unde este centrală experienţa lui koinonia. Ce înseamnă acest cuvânt straniu? Este un cuvânt grec care înseamnă "a pune în comuniune", "a pune în comun", a fi ca o comunitate, nu izolaţi. Aceasta este experienţa primei comunităţi creştine, adică a pune în comun, "a împărtăşi", "a comunica, a participa", nu a se izola. În Biserica de la începuturi, această koinonia, această comunitate trimite înainte de toate la participarea la Trupul şi Sângele lui Cristos. Pentru aceasta, atunci când noi luăm împărtăşania noi spune "ne împărtăşim", intrăm în comuniune cu Isus şi din această comuniune cu Isus ajungem la comuniunea cu fraţii şi surorile. Şi această comuniune cu Trupul şi cu Sângele lui Cristos care se face la Sfânta Liturghie se traduce în unire fraternă, deci şi la ceea ce este mai dificil pentru noi: a pune în comun bunurile şi la adunarea banilor pentru colecta în favoarea Bisericii mamă din Ierusalim (cf. Rom 12,13; 2Cor 8-9) şi a celorlalte Biserici. Dacă voi vreţi să ştiţi dacă sunteţi buni creştini trebuie să vă rugaţi, să încercaţi să vă apropiaţi de împărtăşanie, de sacramentul reconcilierii. Dar acel semnal că inima ta s-a convertit este atunci când convertirea ajunge la buzunare, ceea ce atinge propriul interes: acolo este unde se vede dacă unul este generos cu alţii, dacă unul îi ajută pe cei mai slabi, pe cei mai săraci. Când convertirea ajunge acolo, fii sigur că este o adevărată convertire. Dacă rămâne numai în cuvinte nu este o convertire bună.

Viaţa euharistică, rugăciunile, predica apostolilor şi experienţa comuniunii (cf. Fap 2,42) fac din credincioşi o mulţime de persoane care au - spune cartea Faptele Apostolilor - au "o singură inimă şi un singur suflet" şi care nu consideră proprietate a lor ceea ce posedă, ci ţin totul în comun (cf. Fap 4,32). Este un model de viaţă aşa de puternic încât ne ajută pe noi să fim generoşi şi nu zgârciţi. Pentru acest motiv, "nu era nici unul dintre ei care să ducă lipsă, căci toţi care posedau terenuri sau case, le vindeau, aduceau preţul celor vândute şi îl puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie" (Fap 4,34-35). Biserica a avut mereu acest gest al creştinilor care se despuiau de lucrurile pe care le aveau în plus, de lucrurile care nu erau necesare pentru a le da celor care aveau nevoie. Şi numai bani: şi timp. Câţi creştini - de exemplu voi, aici în Italia - câţi creştini faceţi voluntariat! Dar acest lucru este foarte frumos! Este comuniune, a împărtăşi timpul meu cu alţii, pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie. Şi astfel voluntariatul, operele de caritate, vizitele la bolnavi; trebuie mereu împărtăşit cu alţii şi a nu căuta numai propriul interes.

Comunitatea, sau koinonia, devine în acest mod noua modalitate de relaţie între discipolii Domnului. Creştinii experimentează o nouă modalitate de a fi între ei, de a se comporta. Şi este modalitatea proprie creştină, până acolo încât păgânii îi priveau pe creştini şi spuneau: "Priviţi cum se iubesc!". Iubirea era modalitatea. Dar nu iubire de cuvânt, nu iubire prefăcută: iubire a faptelor, a ajutorării unul pe altul, iubirea concretă, concreteţea iubirii. Legătura cu Cristos instaurează o legătură între fraţi care ajunge şi se exprimă şi în comuniunea bunurilor materiale. Da, această modalitate de a sta împreună, acest a se iubi astfel ajunge până la buzunare, ajunge la despuierea şi de impedimentul banului pentru a-l da altora, mergând împotriva propriului interes. A fi membre ale trupului lui Cristos îi face pe credincioşi coresponsabili unii de alţii. "Dar priveşte pe acela, problema pe care o are: pe mine nu mă interesează, este treaba lui". Nu, între creştini nu putem spune: "Sărmana persoană, are o problemă acasă, trece prin această dificultate de familie". Dar eu trebuie să mă rog, eu o iau cu mine, nu sunt indiferent. Asta înseamnă a fi creştin. Pentru aceasta cei puternici îi susţin pe cei slabi (cf. Rom 15,1) şi nimeni nu experimentează lipsa care umileşte şi desfigurează demnitatea umană, pentru că ei trăiesc această comunitate: a avea în comun inima. Se iubesc. Acesta este semnalul: iubirea concretă.

Iacob, Petru şi Ioan, care sunt cei trei apostoli drept "coloanele" Bisericii din Ierusalim, stabilesc în mod comunional ca Paul şi Barnaba să-i evanghelizeze pe păgâni în timp ce ei îi vor evangheliza pe iudei şi cer, lui Paul şi Barnaba, numai care este condiţia: să nu uite de săraci, să-şi amintească de săraci (cf. Gal 2,9-10). Nu numai săracii materiali, ci şi săracii spirituali, oamenii care au probleme şi au nevoie de apropierea noastră. Un creştin porneşte mereu de la el însuşi, de la propria inimă şi se apropie de alţii aşa cum Isus s-a apropiat de noi. Aceasta este prima comunitate creştină.

Un exemplu concret de împărtăşire şi comuniune a bunurilor ne vine din mărturia lui Barnaba: el are un ogor şi îl vinde pentru a aduce banii la apostoli (cf. Fap 4,36-37). Însă alături de exemplul său pozitiv apare un altul în mod trist negativ: Anania şi soţia sa Safira, după ce au vândut un teren, decid să dea numai o parte apostolilor şi să ţină cealaltă parte pentru ei înşişi (cf. Fap 5,1-2). Această înşelătorie întrerupe lanţul împărtăşirii gratuite, împărtăşirea senină, dezinteresată şi consecinţele sunt tragice, sunt fatale (Fap 5,5.10). Apostolul Petru demască incorectitudinea lui Anania şi a soţiei sale şi îi spune: "De ce ţi-a umplut Satana inima ca să-l minţi pe Duhul Sfânt şi să reţii din preţul ogorului? [...] Nu pe oameni i-ai minţit, ci pe Dumnezeu" (Fap 5,3-4). Am putea spune că Anania l-a minţit pe Dumnezeu pe calea unei conştiinţe izolate, a unei conştiinţe ipocrite, adică pe calea unei apartenenţe ecleziale "negociate", parţiale şi oportuniste. Ipocrizia este cel mai rău duşman al acestei comunităţi creştine, al acestei iubiri creştine: acela a se preface că se iubeşte, dar a căuta numai propriul interes.

De fapt, a nu respecta sinceritatea împărtăşirii, sau a nu respecta sinceritatea iubirii înseamnă a cultiva ipocrizia, a se îndepărta de adevăr, a deveni egoişti, a stinge focul comuniunii şi a se destina gerului morţii interioare. Cine se comportă astfel tranzitează în Biserică precum un turist. Există atâţia turişti în Biserică ce sunt mereu în trecere, dar niciodată nu intră în Biserică: este turismul spiritual care îi face să creadă că sunt creştini, în timp ce sunt numai turişti ai catacombelor. Nu, nu trebuie să fim turişti în Biserică, ci fraţii unii ai altora. O viaţă bazată numai pe scoaterea de profit şi avantaj din situaţii în dauna altora provoacă în mod inevitabil moartea interioară. Şi câte persoane se declară aproape de Biserică, prieteni ai preoţilor, ai episcopilor în timp ce ei caută numai propriul interes. Acestea sunt ipocriziile care distrug Biserica!

Domnul - cer asta pentru noi toţi - să reverse asupra noastră Duhul său de duioşie care învinge orice ipocrizie şi răspândeşte acel adevăr care hrăneşte solidaritatea creştină, care, departe de a fi activitate de asistenţă socială, este exprimarea indispensabilă a naturii Bisericii, mamă preaduioasă a tuturor, în special a celor mai săraci.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu