Originea cuvintului Craciun

[christmas]

Originea cuvantului Craciun
Cuvantul "Craciun", atat de des rostit in aceste zile, are parte si astazi de controverse, atunci cand se pune in discutie originea sa. Dintre etimologiile propuse, nici una nu este sigura.

Al. Rosetti, Al. Graur, Ovid Densusianu au ajuns la concluzia ca termenul "creatio" explica etimologia cuvantului "Craciun". Potrivit autorilor mentionati, cuvantul "creatio" descopera ziua crearii lui Hristos. Din punct de vedere teologic, acest termen nu poate fi acceptat, avand in vedere ca in Simbolul de credinta marturisim ca Hristos este "nascut, nu facut".

Pericolul de a cadea in arianism, a facut ca termenul "Craciun" sa fie inlocuit cu "Sarbatoarea Nascutului", pentru a arata ca Fiul lui Dumnezeu, Cel vesnic nascut din Tatal, S-a nascut ca om din Fecioara Maria.

Alti cercetatori, precum Vasile Parvan, Sextil Puscariu, Nicolae Draganu, considera ca termenul "Craciun" provine din latinescul "calatio". La romani prin calatio se intelegea convocarea poporului de catre preotii pagani, in prima zi a lunii, pentru anuntarea sarbatorilor din luna respectiva, si, prin extindere, sarbatoarea in general, caci cea mai importanta calatio era aceea de la 1 ianuarie.

Stim ca Nasterea Domnului in Biserica din Rasarit se sarbatorea impreuna cu Botezul Domnului, la 6 ianuarie. Aceasta sarbatoare era numita Epifania sau aratarea lui Dumnezeu, pentru ca la Botezul Domnului s-a descoperit lumii Sfanta Treime: Fiul botezandu-se in Iordan, Sfantul Duh S-a coborat peste El in chip de porumbel, iar Tatal a grait din cer: "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit" (Matei 3, 16-17; Marcu 1, 9-11 ; Luca 3, 21-22). Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Dar de ce aceasta descoperire a Lui se numeste Aratare? Pentru ca El nu s-a facut cunoscut tuturor la nastere, ci la botezul Sau, deoarece El pana in aceasta zi nu era cunoscut multimii". Persoanelor de curand crestinate, li se parea aceasta anuntare apropiata de sarbatoarea pagana calatio, si astfel, au denumit cu acest termen sarbatoarea nasterii lui Hristos.

O alta explicatie privind originea acestui termen, a fost propusa de profesorul Gheorghe Musu (1913-1987). El sustine ca termenul "Craciun", numea butucul care era aprins in seara si noaptea dinaintea solstitiului de iarna. Conform adeptilor religiilor naturiste, focul rezultat din arderea butucului, avea menirea sa "intareasca" soarele "amortit", sa-i dea acestuia putere sa-si continue calatoria sa. Cand Hristos, numit "Soarele dreptatii", a luat locul "vechiului soare" cinstit in religiile naturiste, a fost preluata si denumirea "Craciun".

In concluzie, ceea ce putem spune cu certitudine este ca termenul folosit de Biserica este "Nasterea Domnului", asa cum o exprima si troparul: "Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru...". E bine sa nu uitam ca in Cazania de la Govora din 1642, si in Cazania lui Varlaam din 1643, intalnim "Sarbatoarea Nascutului". Deci, putem afirma fara retineri ca termenul "Craciun" in limba romana este un cuvant de origine populara si nu un termen oficial al Bisericii.


Adrian Cocosila

[Anemone Dobrescu]

Aceste explicatii sunt foarte pertinente, totusi permiteti-mi sa cotribui si eu cu ceva interesant gasit in DER(Dictionarul Etimologic Roman)
CRĂCIÚN ~uri n. 1) Sărbătoare creștină, simbolizând nașterea lui Isus Hristos. 2): Moș Crăciun personaj mitic despre care copiii cred că le aduce daruri în noaptea acestei sărbători. /
Sursa: NODEX

Crăciún (crăciúnuri), s.n. – 1. Sărbătoarea crestină a Nasterii Domnului. – 2. Imagine sfîntă care reprezintă Nasterea, si pe care preotul o aduce în casele credincioșilor. – 3. (S.m.) Personaj mitic, mos bun care întruchipează sărbătorile Crăciunului, corespunzînd uneori Regilor magi din traditia spaniolă. – Mr., megl. Crătun, Crăciun, Cărtun. Origine foarte discutată. Fonetismul din mr. indică un etimon lat., care trebuie să fie lat. creātiōnem, cu sensul de „copil,” ca în sard. kriathone (Wagner 90), v. sp. criazón, cf. sp. crio. Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus”, care explică și folosirea acestui cuvînt ca nume de botez si de familie, iar mai tîrziu personificarea sărbătorii. Etimonul creātiōnem a fost deja propus, dar cu sensul de „creatie” sau „naștere”. (A. Densusianu, Hlr., 262; Jagič, Arch. slaw. Phil., XXXIII, 618; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Această soluție nu pare posibilă, fiind negarea directă a dogmei crestinesti a Întrupării (născut, iar nu făcut), si fiindcă lasă fără obiect personificarea si fără explicatie numele de persoană Crăciun. Dificultătile care s-au opus der. din creātiōnem (de Rosetti, BL, XI, 56) sînt pierderea inexplicabilă a lui -e si rezultatul ea › ă, si acesta se reduce la e în pozitie atonă, de unde rezultatul de asteptat *Creciune). Cele două argumente sînt insuficiente: pierderea lui -e este normală în acest caz, cf. tăun, păun, bărzăun(e), si pe de altă parte, numele de persoană la care nominativul s-a confundat cu vocativul: Bασίλιος › Vasile, Petrus › Petru și Petre, Γρηγόριος ‹ Grigore, fată de ’Iωαννης › Ioan. Pe de altă parte, ideea că hiatul e-a trebuie să se reducă la a este falsă, și se bazează pe false analogii: videbat are în e-a secundar și catella a ajuns la rezultatul ea printr-un mecanism pe care nu îl cunoaștem. Hiatul e-a se reduce normal la ă, cum arată Rosetti, Mélanges, 353, cînd obtine de la Diana, *zănă si de aici zînă. Prin urmare, credem că rezultatul creātiōnem › Crăciun este fonetic normal si logic, din punct de vedere semantic, dacă se pleacă de la semnificația de „copil”. Celelalte etimoane lat. care s-au propus sînt mai putin convingătoare: lat. (in)carnatiōnem (Lexiconul de la Buda); lat. crastĭnum (Hasdeu 615); lat. Christi iēiūnium (Schuchardt, Literaturblatt, VII, 154; ZRPh., XV, 93); lat. Christi- cu un al doilea element neclar, cf. alb. Kèrsendeljë › lat. Christi natalia (Meyer 189); lat. călātiōnem „chemare adresată de preot poporului, în prima zi a fiecărei luni” (P. Papahagi, Conv. Lit., XXXVII, 670; Pușcariu 407; Capidan, Dacor., III, 142; T. Papahagi, LL, III, 211-3 și 220; cf. împotrivă Iorga, Revista istorică, XVIII, 220). Același cuvînt apare în mai multe limbi care au fost în contact cu rom.; cf. bg. kračon, kračunek (după Mladenov 256, direct din lat.), sb. Kračun „nume de persoană” (Daničič, V, 429), rut. k(e)rečun, kračun, g(e)rečun, v. rus. koročjun „o anumită epoca a anului, nedeterminată în texte”, rus. koročun „solstitiu de iarnă” si „moarte”. Această răspîndire a cuvîntului i-a făcut pe unii filologi să se gîndească la o posibilă origine sl. (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Domaschke 163; Weigand, BA, III, 98-104; Rosetti, BL, XI, 56; Vasmer 633), bazat pe kratŭkŭ „scurt”, sau pe kračati „a face pasi”. Vasmer adaugă că der. din rom. nu este posibilă întrucît apare în v. rus. (cronica de la Novgorod) din 1143. Argumentul nu pare suficient, deoarece se stie că pe vremea aceea rușii veneau în contact cu populatiile danubiene; este însă sigur că rusa nu are alte cuvinte rom. atît de vechi, si că în general are foarte putine. Totusi, etimoanele slave propuse nu par posibile, kratŭkŭ fiindcă der. ar fi imposibilă în această formă (Berneker 604) si kračati pentru că se bazează pe o simplă consonanță, fără legătură semantică vizibilă. Ipoteza lui Rosetti, după care creātiōnem „creatie” ar fi trecut în sl. ca termen ecleziastic, nu suprimă dificultățile, căci este imposibil de admis, cum o face autorul, că „la langue de l'église a également employé creatio” în loc de Crăciun pentru rațiunile dogmatice expuse. În sfîrșit, sensul de „moarte violentă” sau „moarte în floarea tinereții”, propriu rus., pare a se explica prin rom. crăciuni, vb. (a vărsa sînge, a ucide), datorită obiceiului de a tăia porcul în ajun de Crăciun, cf. ti-a venit Crăciunul, „ti-a sosit ceasul de pe urmă”. Pentru originea rom. a sl. cf. Jagič, Arch. slaw. Phil., II, 610; Schuchardt, Arch. slaw. Phil., IX, 526; Berneker 604; Capidan, Raporturile, 182.
Sursa: DER