Ordin guvernamental să fie împuşcaţi muncitorii participanţi la Greva de la Atelierele CFR Grivița din 1933

[altmariusistoric]

http://www.valcealibera.ro/diverse/370-florin-manoiu

Greva de la Atelierele CFR Grivița a fost o grevă a muncitorilor feroviari care a avut loc în București, la 16 februarie 1933. Greva s-a datorat condițiilor din ce în ce mai precare de lucru ale ceferiștilor.

Ea s-a transformat repede într-o revoltă și a dus la ciocniri între lucrătorii de cale ferată și jandarmi, precum și la moartea a 7 persoane.

În 1932, Guvernul țărănist condus de Alexandru Vaida, instalat în locul premierului patriot Nicolae Iorga, a decretat reducerea salariilor muncitorilor cu aproximativ 25%, decizie asemănătoare celei contemporane, luată de guvernarea Băsescu-Boc în 2009 Scânteia finală care a declanșat revoltele a fost momentul 20 ianuarie 1933 când, la Atelierele CFR Grivița din București, administrația a anunțat că plata salariilor se va face numai daca lucrătorii vor prezenta dovada achitării impozitelor pe ultimii trei ani!

Când s-a declanșat greva muncitorilor curățitori de la fabrica „Saturn”, din cauza scăderii salariilor, grupul comunist din unitate a lansat un apel lasolidaritate. Conflictul de muncă de la Atelierele Grivița a fost organizat de sindicat și a pornit ca o „grevă demonstrativă”.

În ziua de 1 februarie 1933, când a sunat sirena pentru pauza de prânz, muncitorii din secțiile I și II vagoane și locomotive s-au adunat în hala mare a Atelierelor și au protestat împotriva reducerii salariilor, apoi s-au deplasat spre clădirea administrativă. Reprezentanții patronatului au preluat lista cu revendicări, iar muncitorilor le-au cerut să aștepte răspunsul. Pe fondul tratativelor sindicale, grupuri de agitatori liberali, pro-guvernamentali, au provocat scandal și, ca în multe alte situații, i-au atacat pe muncitorii sindicaliști. Ziarul „Dimineața“ din 02.02.1933 relata: „Cu această ocazie s-au produs încăierări cu social-democrații pe tema metodelor de luptă – aceștia cerând să se procedeze cu prudență spre a nu se da ocazia autorităților să provoace”! În jurul orei 16.00 greva s-a stins și „greviștii au ieșit în liniște pe poartă atelierelor”. Ziarul forţelor socialiste şi comuniste, Scânteia, relata că „La București armata și poliția nici n-a îndrăznit să intervină împotriva greviștilor”. Totuși, agitatorii liberali au încercat, în zilele următoarele, să provoace incidente și deschiderea focului din partea forțelor de ordine. Au apărut instigările specifice capitaliştilor, asemănătoare celor pe care avem să le regăsim la Lovitura de Stat din 1989, cu zvonuri că un muncitor cu nume inventat a fost concediat fără plata retribuției; cu femei disperate care strigau că peste noapte soții lor, muncitori la Ateliere, au fost arestați de Siguranță etc.

Pe 15 februarie, în jurul orei 9, o delegație formată din Gheorghe Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Panait Bogătoiu, Constantin Doncea, Alexandru Petea șiIlie Pintilie a plecat la Direcția generală. Vreo 4.000 de oameni, așezați în jurul cazanelor de carbid, în care se făcuse foc, în fața Administrației de locomotive, așteptau rezultatul discuțiilor. S-au improvizat doua tribune. În tot acest timp, muncitorul Constantin Negrea a avut grijă ca sirena să sune la intervalele stabilite. Dar pe la ora unu noaptea s-au terminat lemnele și cărbunii cu care era alimentată sirena.

A doua zi, pe 16 februarie, forțele de ordine represive au primit ordin din partea guvernului ţărănist să tragă. Pe la șase fără un sfert, au început sa tragă. În total, au murit șapte oameni (Vasile Roaită, Dumitru Popa, Gheorghe Popescu, Cristea Ionescu, Dumitru Tobiaș, Dumitru Mayer, Ion Dumitrescu). S-au făcut mai multe arestări. Cel care a coordonat politic reprimarea revoltelor muncitorești era Armand Călinescu, subsecretar de stat la Interne, asasinat de legionari câțiva ani mai târziu, când devenise prim-ministru traseist politic, trecând de la PNŢ (ţărănişti) la Frontul Renaşterii Naţionale (sic!).