Din orice perspectivă am privi câmpul literaturii noastre, Arghezi este un nume care n-a variat pe tabelul lui Mendeleev al scriitorilor români. Lansat de la început în prima linie a publicisticii și poeziei de la sfârșitul celuilalt secol trecut, al nouăsprezecelea, opera sa – și implicit cărțile sale – au fost editate, reeditate și răspândite în manuale, în grația cititorilor și în comentariile criticilor. Ultimul volum apărut din seria operelor sale, printre cele pe care le editează cu lăudabilă continuitate Fundația Națională pentru Știință și Artă, al zecelea, cuprinde publicistica din ultima perioadă a vieții scriitorului, 1951-1967, adică din perioada cea mai dificilă pentru cei care au apucat-o, când literatura, cultura în general, a fost subordonată total comandamentelor unei politici inspirate nu numai dintr-un stângism rudimentar, ci și dintr-o aberantă apropiere pe care politrucii momentului nu s-au sfiit să o facă de poezia unui poet, poet adevărat și el, dar de alt calibru, care venea din țara din care veneau toate modelele anilor cincizeci: Vladimir Maiakovski.
Ca și alte întreprinderi culturale, ediții de opere care au gâfâit pe parcursul a două sau trei decenii și n-au ajuns încă la final (chiar noua versiune a Dicționarului general al literaturii române, începută în 2016 și oprită în 2019 la vol. V, încheiat cu autori începând cu litera O, este un bun exemplu), seria de opere ale lui Tudor Arghezi începe acum mai bine de două decenii cu o Notă asupra ediției care constată de la primele rânduri că „nici până în prezent – adică în anul 2000 – nu avem o ediție critică a operei sale, iar pentru versuri nu există nici cel puțin o ediție de referință“, deși între 1936 și 1966 au apărut șase ediții de autor, îngrijite adică de chiar autorul versurilor. E foarte adevărat că amestecul autorului în delicata operație a editării operei sale nu este întotdeauna fericit pentru că acesta nu rezistă de obicei tentației de a revizui textul, nu de a-l îngriji (nu el este autorul lor?). Cum spun chiar editorii noii serii, consultând acea ediție „rămâi cu impresia că autorul a intenționat să-și demoleze întreg edificiul poetic și să-l reconstituie într-o nouă și bizară arhitectură“.
Al zecelea și, probabil, ultimul volum al acestei serii care a început firesc cu volumul de debut din 1927 Cuvinte potrivite cuprinde deci textele pe care s-a ridicat prestigiul și întreaga carieră publică, nu numai literară, a tânărului Ion N. Theodorescu, care a adoptat ca nome d’arte un nume purtat de femeia care se pare că i-a dat naștere: Rozalia Arghezzi. Este un nume incert din punct de vedere legal, dar indiferent pentru istoria literaturii pentru că, la aproape un secol și jumătate de la nașterea viitorului poet, orice urmă a vreunui document biografic de oarecare însemnătate s-a șters demult.
Opera lui Arghezi a apărut în de cursul anilor în diferite ediții din tre care pot fi men ționate ca având oarecare importanță pentru istoricul cunoașterii marelui poet doar câteva: primul volum tipărit după schimbările politice din 1989 a fost chiar intitulat Cuvinte potrivite, la Ed. Minerva, cu prefața lui Liviu Papadima și îngrijit de Mitzura Arghezi și Traian Radu, apărut în 1990. Au mai urmat câteva apariții cerute de imperativul cunoașterii poeziei lui Arghezi în școală, dar nu se poate vorbi de o ediție utilă diverselor medii culturale până recent, la apariția celor două volume de poezii tipărite în 2017, îngrijite, cu tabel cronologic și bibliografie de Mitzura Arghezi și Traian Radu sub supravegherea și cu prefața lui Eugen Simion, în Editura Muzeului Național al Literaturii Române. Tot atunci au apărut, în Editura Muzeului Național al Literaturii Române, volumele 11 și 12 din seria de proză care cuprind texte binecunoscute și ele ca Icoane de lemn, Poarta neagră, Cartea cu jucării, Tablete din Țara de Kuty, respectiv Ochii Maicii Domnului, Cimitirul Buna-Vestire, Ce-ai cu mine, vântule și Lina.
Mai mult decât necesare pe piața editorială a clasicilor literaturii române, mai ales a celor din generațiile ultime, operele acestor scriitori își păstrează nu numai valoarea de monument și deci o directă utilitate didactică, ci și interesul sporit pentru o epocă și o realitate literară cu care am fost contemporani sau aproape contemporani și care este capabilă să producă încă adaosuri consistente la imaginea și la încadrarea unor autori precum Tudor Arghezi. Este vorba de publicistica sa, cuprinsă în șase volume apărute între 2003 și 2006 cu texte dintre anii debutului, cu proze mai degrabă sub forma unor crochiuri sau schițe de caractere (Din ziua de azi și Moarte, ambele din 1896, însumând trei pagini). Aceste veritabile și neprețuite arhive ajung cu volumul IX al seriei, apărut în 2006, până la anii 1941-1947, anii unui război pustiitor și aducător de mari și nedorite schimbări. Dincolo de aceste condiții neprielnice, volumul IX aducea și detalii din activitatea cotidiană a autorului care erau tot atâtea informații despre personaliatea, maniile sau preferințele sale: de la primele pagini te izbește umorul subțire cu care Arghezi, matur și bine instalat în propria sa personalitate, răspunde unui alt cunoscut și subțire polemist, Șerban Cioculescu, care trimisese săgeți otrăvite insinuând că Macedonski ar fi amestecat pana sa matură în încercările juvenile ale poetului începător. Apărută în 1941, acuzația și polemica implicit sugerată se referă la evenimente petrecute cu aproape o jumătate de veac în urmă, pe vremea ziarului „Liga ortodoxă“.
Volumul X al seriei de Opere la care ajungem, în cele din urmă, este închinat însă ultimei perioade din viața poetului, respectiv a publicistului, dintre 1951-1967 și din acest motiv, în încheierea consistentei întreprinderi, face loc unor suplimente cu informații bio-bibliografice prețioase. Numeroase sunt interviurile prin care gazetari, profesori, simpli curioși obțin și comunică cititorilor detalii, uneori prețioase, alteori amuzante, despre preferințele, intențiile, arta scrisului, propria sa viață și carieră: Baruțu Arghezi se califică cu ușurință să-i ia un interviu „despre versuri și poeți“ și află, de pildă, că „m-am apucat de scris pe la șaisprezece ani, cam de când m-am apucat și de fumat“. Copil fiind, l-a văzut într-o zi pe Calea Victoriei și pe Eminescu. Mai directă și prețioasă pare informați că „De când mă știu, pe tata, Arghezi, îl lăsam seara, la sărutarea de noapte-bună, la masa lui de lucru și-l regăseam la bună dimineața tot acolo,în fața unor hârtii mâzgălite. Când eram mai mic, șopteam cu soră-mea că tata face noaptea rațe pe hârtie“. Tot el spunea că „tinerii noștri nu-și lasă destul manuscrisul să zacă. Scrisul e ca aluatul, trebuie să dospească singur… E nevoie să-ți citești manuscrisul ca un cititor și nu ca autorul lui“. Într-un interviu din 1958 acordat lingvistului Gh.Bulgăr dă pe larg opinii despre „arta cuvântului“ și formulează opinii despre dificultățile scrisului: „Mă lupt de o viață întreagă cu cuvintele (…) Numai Dumnezeu știe câte gânduri, câte elanuri și prezențe trec și se sting în zarea dintre condei și călimară. Simțirea are o întindere și o adâncime uneori cu neputință de îmbrăcat strâns în zale de cuvinte“ sau, mai departe: „Mi-a plăcut să răstorn rânduielile vechi ale cuvintelor de dragul unui nou contur stilistic pro nunțat și chiar violent“ etc.
Dintr-un interviu din 1962 se poate desprinde un contur al prezenței lui Macedonski în lumea dinaintea Primului Război Mondial : „Macedonski ținea cenaclul acasă. Era ceva cam ca saloanele literare franceze, afară de fotolii și gobelinuri Louis XVI. Se citeau mai ales Nopțile maestrului, recitate de scriitor. Sărac, poetul căuta să-și deghizeze sărăcia cu o cutie de tutun deschisă tuturora pe masă“ sau „tinerii care frecventau casa lui din strada Povernei păstrau o rezervă vizibilă față de poet, neputând uita epigrama… pe care el o scrisese împotriva lui Eminescu“ sau: „Cu Galaction de braț, participam și noi“. Dintre profesori își amintea de cel din gimnaziu, Gârbea; era prieten cu Cocea, împreună cu care avea impresia că slujește o revoluție viiitoare etc. Un volum căruia i se mai adaugă zeci de pagini de interviuri, răspunsuri la anchete, prefețe și, mai ales, numeroase schițe de portret care ridică interesul volumului – al lui Slavici, de pildă, care nu voia să plece din închisoarea ungurească unde era deținut politic pentru că „se simte bine și aclimatizat“ și nu se da dus: „Mai lasă-mă o zi și o noapte, domnule director, se ruga Slavici, să-mi isprăvesc o nuvelă“. Directorul nu aflase încă ce era o nuvelă, nu știa nici că Slavici era un scriitor și nici că a fi scriitor constituia o profesie acceptată, neprevăzută în Codul Penal…
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius