Omul medieval în ipostaza îndrăgostitului

[altmarius]

Alexandra ILINA

Publicat în Dilema Veche nr. 982 din 2 – 8 februarie 2023

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/omul-medieval-in-ip...

© wikimedia commons

Cum ne apropiem de literatura medievală ?

Am citit primul text medieval cîndva prin școala generală și încă îmi amintesc atmosfera fabuloasă din el. Privirea mea asupra lumii se schimba, în luminile și umbrele unor întîmplări pe care nu prea le înțelegeam, dar care mă cucereau prin stranietate. Îmi plăceau. Aveam să aflu mai tîrziu că nu citisem un text medieval, ci o adaptare pentru copii și tineri a Cîntecului nibelungilor, scrisă în tradiția adaptării textelor vechi la înțelegerea și răbdarea unui copil. Oamenii din el nu erau, așadar, oameni medievali, ci oameni medievali așa cum i-a imaginat un om din secolul XX scriind pentru sensibilitatea în formare a tinerilor din același secol. O ficțiune despre o ficțiune, așadar.

Această literatură de popularizare are un rol cel puțin dublu: ne apropie de epoci greu accesibile altfel și, prin filtrul nostalgiei personale, oferă încărcătură afectivă acestei experiențe. Din aproape în aproape am ajuns departe, adică la textele medievale de care mă ocup azi. Textul medieval, o noțiune discutată și reconfigurată de literați precum Paul Zumthor, după rescrieri, traduceri și editări, rămîne ascuns în manuscrise pe care le pot citi doar inițiații în paleografie. Pînă să ajung la ele, așa cum se întîmplă cu oricine se apropie de texte vechi, am coborît prin straturi de rescrieri, a căror funcție este să îmblînzească distanța uriașă dintre cititorul de azi și textul vechi, și care devine tot mai vechi. După George Steiner, distanța dintre un text și un cititor se măsoară în note de subsol, instrument de care se feresc traducătorii și se folosesc cercetătorii. Cum te apropii de un text literar îndepărtat, știind că literatura ne seduce tocmai prin plăcere, iar plăcerea textului e o negociere între sensibilități familiare și trăiri noi? Cred că te apropii prin figuri și personaje, fiindcă stîrnesc emoții de tot felul. În cazul literaturii medievale, unele figuri sînt tipologice, deci ușor de situat în universul lecturilor noastre, mai ales la vîrste tinere.

Istoricul literaturii Gustave Lanson scria, la începutul secolul XX, că de publicul tînăr e bine să apropii textele care-i vor plăcea și în care se poate regăsi, dar că istoricul literaturii trebuie să citească profesionist, lăsînd deoparte plăcerea, căutînd să înțeleagă, cu „obiectivitate”, ce a însemnat acel text pentru publicul lui inițial. Să facă, adică, saltul înspre trecut, cu speranța de a putea vedea prin ochii omului din trecut. Cercetătorul de azi distinge cu rapiditate naivitățile și prejudecățile pozitiviste în textele lui Lanson și ale epocii lui, însă direcțiile deschise de el și apropierea dintre istoria literară și sociologie au dat roade mai tîrziu, cînd generații de literați au dezvoltat metode de inspirație sociologică pentru interpretarea textelor. Iar ideea că literatura trebuie să placă, în special atunci cînd vrei să-ți apropii un public neinițiat, s-a concretizat în numeroasele proiecte editoriale de vulgarizare. În spațiul românesc, numeroasele rescrieri ale textelor literare s-au manifestat și sub formă de diafilme, bazate pe texte literare adaptate, prescurtate și ilustrate. Multe dintre ele ilustrează texte din secolul al XIX-lea despre voievozi fabuloși, fantasme istorice vehiculate în ficțiuni ce trec ușor drept realități. În cazul literaturii medievale franceze, canonul cuprinde, pe lîngă eroi precum Roland, multe figuri de eroi îndrăgostiți, precum Lancelot și Tristan, dar și Narcis, preluat de la Ovidiu. Figura îndrăgostitului medieval este un clișeu fertil, atrăgător pentru public, enervant pentru cercetătorul care preia asupra lui sarcina să arate că această figură nu există. 

Inventarea îndrăgostitului medieval

Cercetarea temeinică, cu preocupare pentru metodă, a literaturii medievale începe în secolul al XIX-lea, cînd epoca medievală începe să se scuture de vălul cernit aruncat asupra ei încă din Renaștere. Timide încercări de redescoperire a literaturii vechi în spațiul francez au existat încă din secolul al XVII-lea, însă au fost mai degrabă singulare. De pildă, dialogul De la lecture des vieux romans (Cum citim romanele vechi) scris de academicianul Jean Chapelain încearcă să arate că un personaj precum Lancelot poate fi la fel de nobil ca Hercule și că textele vechi, în ciuda barbariei vremurilor în care au fost produse, pot să ne îmbogățească și să ne învețe cum să fim mai nobili, deci mai buni. Această apologie a literaturii medievale e publicată abia în anul 1870, așadar rămîne fără ecouri în epoca sa. La 1900, Joseph Bédier publică Tristan și Isolda, o versiune proprie a legendei, reconstruită cam ca scheletele de dinozaur, din mai multe surse. Odată cu această versiune accesibilă, interesul pentru figura îndrăgostitului medieval începe să înflorească. La fel și curiozitatea pentru poezia trubadurilor și a truverilor, reținuți mai ales pentru poemele de dragoste. Se naște omul medieval îndrăgostit, o figură îmbrăcată cu toate clișeele, prinsă și interogată cu metode dintre cele mai diverse, de la cele de inspirație psihanalitică la cele sociologice. Acest îndrăgostit primește și o scenă: iubirea curtenească, un alt construct de secol XIX datorat lui Gaston Paris, care se folosește de el pentru a descrie iubirea adulterină dintre Lancelot și Guenièvre din romanul lui Chrétien de Troyes, autor din secolul al XII-lea. Începe să se ivească, în umbra acestui îndrăgostit și cu sprijin din partea istoricilor, o idee nouă: iubirea se naște în Evul Mediu, la fel cum s-a născut și Europa, conform fondatorilor Revue des Annales (1929), Lucien Febvre și Marc Bloch, idee preluată apoi, printre alții, de Jacques le Goff, pentru care imaginarul medieval devine un obiect de studiu. Astfel, lumea medievală devine o sursă îndepărtată, o origine pentru prezent, iar dragostea medievală o oglindă îndepărtată a sensibilităților europene. 

Îndrăgostitul medieval peste epoci

Denis de Rougemont, în Iubirea și Occidentul, publicată inițial în 1939, aruncă îndrăgostitul în jocul dintre iubire și moarte, cu ideea că Evul Mediu – a cărui literatură o cunoaște superficial și confuz – leagă indisolubil iubirea de moarte și, astfel, deschide o cale de înțelegere a iubirii aflate mereu în orizontul morții, de care literatura europeană cu greu se poate desprinde. Pe cît a fost de populară, pe atît a fost de combătută lucrarea lui, dar a și dus mai departe interesul pentru iubirea medievală. Mai tîrziu, în 1961, Henri-Irénée Marrou publică Trubadurii, un studiu în care încearcă să scuture imaginea îndrăgostitului-trubadur de numeroasele clișee și să stabilească o serie de posibile surse pentru poezia trubadurilor. Studiul lui, rapid clasicizat, se întoarce către societate, unde încearcă să găsească cauze pentru apariția fenomenului literar. Generații întregi de medieviști au cercetat și cercetează urmele pașilor îndrăgostitului medieval, o figură iluzorie pe cît de ficțională, pe atît de atrăgătoare. Într-un eseu din 1973, Umberto Eco, el însuși medievist la începuturile carierei, arată că Evul Mediu este, mai mult decît orice altă epocă, un timp fantasmat, pe care îl poți visa în cel puțin zece feluri. În prezent, receptarea Evului Mediu devine o disciplină tot mai prezentă și o preocupare a multor medieviști, fiindcă ne arată tocmai jocul hermeneutic în care sînt prinse epocile și ne permite să chestionăm tocmai obiectul de studiu. Istoria emoțiilor, derivată din istoria mentalităților, se apleacă asupra faptului literar pe care îl observă printr-o grilă sociologică și religioasă, arătînd că emoțiile sînt și ele construite și nu universale, iar figura îndrăgostitului apare din nou pe scenă. Pornind de la figurile lui Narcis și a lui Pygmalion în Romanul Trandafirului al lui Guillaume de Lorris și Jean de Meung, filosoful Giorgio Agamben spune că îndrăgostitul medieval este, în esență, îndrăgostit de o fantasmă, iar innamoramento, îndrăgostirea, e un fenomen inspirat din lecturile averroiste ale lui Aristotel și din lecturile lui Ovidiu.

Ficțiune și interpretare

La fel cum omul medieval nu știa că este medieval, nu a existat vreodată și continuă să stîrnească interesul publicului larg, și iubirea de departe a fost doar o ficțiune poetică, iar îndrăgostitul medieval, cu toate că nu există, continuă să atragă generații de feluriți cititori și filologi. Mai mult, prin contradicțiile și ciudățeniile lui, ne aduce mai aproape de una dintre lecțiile pe care textele medievale ni le-au predat, anume jocul interpretării. Umberto Eco și teoriile sale despre interpretare au influențat felul în care literatura a fost citită, scrisă și înțeleasă, dar el învață jocul interpretării de la autorii medievali, pentru care, pornind de la textul biblic, orice text vine cu mai multe niveluri de sens. În fine, un celebru exemplu medieval se cuvine să arate poate, cel mai bine, cum s-a înfiripat și care-i este natura îndrăgostitului medieval: citim în vida lui Jaufré Rudel, o versiune poetică a vieții lui, că s-ar fi îndrăgostit din auzite de prințesa de Tripoli și, odată ajuns la ea, a murit în brațele ei. De unde s-a născut această vida, compusă la mult timp după moartea lui? Cel mai probabil a fost inspirată de poemele sale, prin lentila cărora adevărul poetic devine adevăr istoric. Putem privi și noi prin lentilele omului medieval? Cred că nu. Dar privirea noastră poate fi îmbogățită de acest om, născut la întîlnirea dintre realitate și ficțiune.

Alexandra Ilina este cercetătoare la Institutul de Cercetare al Universității București și lector la Departamentul de Franceză al Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea București.