Domnilor Cardinali, venerabili Fraţi în Episcopat şi în Preoţie, iubiţi fraţi şi surori! În solemnitatea Catedra Sfântului Apostol Petru, avem bucuria de a ne aduna în jurul Altarului Domnului împreună cu noii Cardinali, pe care ieri i-am asociat în Colegiul Cardinalilor. Lor, înainte de toate, le adresez salutul meu cordial, mulţumindu-i Cardinalului Fernando Filoni pentru cuvintele politicoase adresate mie în numele tuturor. Extind salutul meu către ceilalţi Cardinali şi către toţi Prelaţii prezenţi, precum şi către distinselor autorităţi, către Domnii Ambasadori, către preoţi, către persoane consacrate şi către toţi credincioşii, veniţi din diferite părţi ale lumii pentru această fericită circumstanţă, care îmbracă un caracter special de universalitate.
În lectura a doua care tocmai a fost proclamată, Apostolul Petru îi îndeamnă pe „prezbiterii” Bisericii să fie păstori zeloşi şi atenţi ai turmei lui Cristos (cf. 1Pt 5,1-2). Aceste cuvinte sunt în primul rând adresate vouă, dragi şi venerabili Fraţi, care deja aveţi multe merite faţă de Poporul lui Dumnezeu pentru lucrarea generoasă şi înţeleaptă desfăşurată în Ministerul pastoral în Dieceze solicitante, sau în direcţia Dicasteriilor Curiei Romane, sau în slujirea eclezială a studiului şi a învăţăturii. Noua demnitate care v-a fost conferită vrea să arate aprecierea faţă de munca voastră fidelă în via Domnului, să onoreze Comunităţile şi Naţiunile din care proveniţi şi cărora voi le sunteţi reprezentanţi demni în Biserică, să vă investească în noi şi mai importante responsabilităţi ecleziale, şi, în sfârşit, să vă ceară un plus de disponibilitate pentru Cristos şi pentru întreaga Comunitate creştină. Această disponibilitate la slujirea Evangheliei este ferm întemeiată pe certitudinea credinţei. De fapt, noi ştim că Dumnezeu este fidel promisiunilor sale şi aşteptăm în speranţă împlinirea acestor cuvinte ale sfântului apostol Petru: „Iar când va apare păstorul suprem, veţi primi cununa măririi, care nu se veştejeşte” (1Pt 5,4).
Fragmentul evanghelic de astăzi îl prezintă pe Petru care, mişcat de o inspiraţie divină, exprimă credinţa sa neclintită în Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Mesia cel promis. În răspunsul la această clară profesiune de credinţă, făcută de Petru şi în numele celorlalţi Apostoli, Cristos îi descoperă misiunea pe care intenţionează să i-o încredinţeze, aceea de a fi „piatra”, „stânca”, fundamentul vizibil pe care este construit edificiul spiritual al Bisericii (cf. Mt 16,16-19). Această denumire de „stâncă-piatră” nu face referire la caracterul persoanei, dar poate fi înţeleasă numai plecând de la un aspect mai profund, din mister: prin misiunea pe care Isus i-o conferă, Simon Petru a deveni ceea ce nu este prin „carnea şi sângele”. Exegetul Joachim Jeremias a arătat că în planul îndepărtat este prezent limbajul simbolic al „stâncii sfinte”. În această privinţă ne poate ajuta un text rabinic în care se afirmă: „Domnul spune: «Cum pot crea lumea, când se ridică aceşti lipsiţi de Dumnezeu şi îmi stau împotrivă? Dar când Dumnezeu a văzut că trebuia să se nască Abraham, a spus: «Priveşte, am găsit o stâncă, pe care pot construi şi întemeia lumea». De aceea l-a numit pe Abraham o stâncă”. Profetul Isaia va face referire la aceasta atunci când aminteşte poporului: „priviţi la stânca din care aţi fost tăiaţi […] priviţi pe Abraham, tatăl vostru” (51,1-2). Abraham, părintele celor cei cred, prin credinţa sa a fost văzut ca stânca ce susţine creaţia. Simon, care pentru prima dată l-a mărturisit pe Isus ca Cristos şi a fost primul martor al învierii, devine acum, cu credinţa sa reînnoită, stânca care se împotriveşte forţelor distructive ale răului.
Iubiţi fraţi şi surori! Acest episod evanghelic pe care l-am ascultat găseşte o explicaţie ulterioară şi mai grăitoare într-un element artistic binecunoscut care măreşte valoare acestei Bazilici din Vatican: altarul Catedrei. Atunci când se parcurge grandioasa navă centrală şi, trecând de transept, de ajunge în absidă, se găseşte în faţa unor tron enorm din bronz, care pare ridicat în aer, dar care în realitate este susţinut de către cele patru statui ale marilor Părinţi ai Bisericii din Orient şi din Occident. Şi deasupra tronului, înconjurată de către un triumf de îngeri suspendaţi în aer, străluceşte în fereastra ovală gloria Duhului Sfânt. Ce ne spune acest complex sculptural, graţie geniului lui Bernini? El reprezintă o viziune a esenţei Bisericii şi, în interiorul ei, al magisteriului petrin.
Fereastra absidei deschide Biserica spre exterior, spre întreaga creaţie, în timp ce imaginea porumbelului Duhului Sfânt îl arată pe Dumnezeu ca izvor de lumină. Însă există şi un alt aspect de subliniat: Biserica însăşi este, de fapt, asemenea unei ferestre, locul în care Dumnezeu se face aproape, se întâlneşte cu lumea noastră. Biserica nu există prin ea însăşi, nu este punctul de sosire, dar trebuie să trimită dincolo de ea, spre înălţimi, deasupra noastră. Biserica este cu adevărat ea însăşi în măsura în care lasă să transpară Altul-cu majusculă-de la care provine şi spre care conduce. Biserica este locul unde Dumnezeu „soseşte” la noi, este locul de unde noi „plecăm” spre El; ea are misiunea de a deschide dincolo de ea însăşi acea lume care tinde că se închidă în sine însăşi şi să aducă lumina care vine din înălţimi, fără de care ar deveni de nelocuit.
Măreaţa Catedră din bronz conţine un scaun din lemn din secolul al IX-lea, care a fost lung timp considerat ca şi catedra apostolului Petru şi a fost plasat pe acest altar monumental datorită înaltei sale valori simbolice. El, de fapt, exprimă prezenţa permanentă a Apostolului în magisteriul succesorilor săi. Scaunul sfântului Petru, putem spune, este tronul adevărului, care îşi are origine din mandatul lui Cristos după mărturisirea de la Cezareea lui Filip. Scaunul magisterial reînnoieşte în noi şi amintirea cuvintelor adresate de Domnul lui Petru în Cenacol: „Eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc 22,32).
Catedra lui Petru evocă o altă amintire: celebra expresie a sfântului Ignaţiu de Antiohia, care în scrisoarea sa către Romani numeşte Biserica Romei „cea care prezidează în caritate”. În realitate, prezidarea în credinţă este inseparabil legată de prezidarea în iubire, O credinţă fără iubire nu ar mai fi o autentică credinţă creştină. Însă cuvintele sfântului Ignaţiu de Antiohia au şi un alt înţeles, mult mai concret: termenul „caritate”, de fapt, era utiliza de Biserica de la începuturi pentru a indica şi Euharistia. Euharistia, de fapt, esteSacramentum caritatis Christi, prin care El continuă să-i atragă pe toţi la sine, aşa cum o face din înaltul crucii (cf. In 12,32). Prin urmare, „prezidarea în caritate” înseamnă a-i atrage pe oameni într-o îmbrăţişare euharistică - îmbrăţişarea lui Cristos -, care depăşeşte orice barieră şi orice înstrăinare, şi creează comuniunea din multiplele diversităţi. Ministerul petrin este aşadar primat în iubire în sens euharistic, altfel spus grijă pentru comuniunea universală a Bisericii în Cristos. Iar Euharistia este forma şi măsura acestei comuniuni şi garanţia că ea rămâne fidelă criteriul transmiterii credinţei.
Măreaţa Catedră este susţinută de Părinţii Bisericii. Doi maeştri din Orient, sfântul Ioan Crisostom şi sfântul Atanasie, împreună cu cei latini, sfântul Ambroziu şi sfântul Augustin, reprezintă totalitatea tradiţiei şi, prin urmare, bogăţia exprimării adevăratei credinţe în Biserica una şi sfântă. Acest element al altarului ne spune că iubirea se bazează pe credinţă. Aceasta se destramă dacă omul nu se mai încredinţează lui Dumnezeu şi nu ascultă de El. Totul în Biserică se bazează pe credinţă: Sacramentele, Liturgia, evanghelizarea, caritatea. Şi dreptul, chiar şi autoritatea în Biserică se bazează pe credinţă. Biserica nu se auto-reglementează, nu-şi dă ea propria ordine, ci o primeşte de la Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl ascultă în credinţă şi caută să-l înţeleagă şi să-l trăiască. Părinţii Bisericii au în comunitatea eclezială funcţia de a garanta fidelitatea faţă de Sfânta Scriptură. Ei asigură o exegeză de încredere, solidă, capabilă să formeze împreună cu autoritatea Catedrei lui Petru un complex stabil şi unitar. Sfintele Scripturi, interpretate cu autoritate de către Magisteriu în lumina Părinţilor, luminează drumul Bisericii în timp, asigurându-i un fundament solid în mijlocul schimbărilor istorice.
După ce am analizat diferitele elemente ale altarului Catedrei, să îndreptăm spre el o privire de ansamblu. Şi vedem că este traversat de o dublă mişcare: de urcare şi de coborâre. Este reciprocitatea între credinţă şi iubire. Catedra este bine scoasă în relief în acest loc, întrucât aici este mormântul apostolului Petru, dar şi pentru că ea tinde spre iubirea lui Dumnezeu. De fapt, credinţa este orientată spre iubire, O credinţă egoistă nu ar fi o credinţă adevărată. Cine crede în Isus Cristos şi intră în dinamismul iubirii care îşi găseşte izvorul în Euharistie, descoperă adevărata bucurie şi devine la rândul său capabil să trăiască după logica acestui dar. Credinţa adevărată este luminată de iubire şi conduce la iubire, spre înălţimi, cum altarul Catedrei se ridică spre fereastra luminoasă, spre gloria Sfântului Duh, care constituie adevăratul punct focal pentru privirea pelerinului atunci când trece pragul Bazilicii din Vatican. Acelei ferestre triumful îngerilor şi razele mari de aur îi dau maximă importanţă, cu un sens de plenitudine ce se revarsă care exprimă bogăţia comuniunii cu Dumnezeu. Dumnezeu nu este singurătate, dar iubire glorioasă şi plină de bucurie, radiantă şi luminoasă.
Iubiţi fraţi şi surori, nouă, fiecărui creştin, ne este încredinţat darul acestei iubiri: un dar de dăruit, prin mărturia vieţii noastre. Aceasta este, în mod deosebit, misiunea voastră, venerabili Fraţi Cardinali: să mărturisiţi bucuria iubirii lui Cristos. Fecioarei Maria, prezentă în comunitatea apostolică reunită în rugăciune în aşteptarea Sfântului Duh (cf. Fap 1,14), îi încredinţăm acum slujirea voastră eclezială. Ea, Mama Cuvântului Întrupat, să ocrotească drumul Bisericii, să sprijine prin mijlocirea sa lucrarea Păstorilor şi să primească sub mantia sa întregul Colegiu al Cardinalilor. Amin!
Benedict PP. XVI
© Copyright 2012 - Libreria Editrice Vaticana
Traducere Pr. Vincenţiu Balint
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius