Ochiul magic de Cronicar

[altmariuspress]

http://www.romlit.ro/ochiulmagic5014 O zi istorică  Imaginea-clişeu cu care, în ochii occidentalilor, ne confundam noi, românii, era aceea a grupurilor de etnici rromi care invadează capitalele europene şi stârnesc dezgustul, fiindcă strică rânduiala acelor locuri, cerşesc, fură şi vieţuiesc într-o mizerie de nedescris. François Fillon, aflat în campanie electorală pentru alegeri în partidul său, tocmai declarase că România şi Bulgaria nu trebuie să fie acceptate în Spaţiul Schengen, din pricina comportamentului rromilor originari din aceste state.  Ei bine, duminică, 16 noiembrie, s-a petrecut ceva uluitor, care a răsturnat situaţia şi a arătat o altă faţă a României. Marile oraşe ale Europei au putut să vadă mulţimi de români formând cozi interminabile. Arătau altfel decât cei cu care localnicii aveau de-a face de obicei: aceştia erau îmbrăcaţi decent, erau civilizaţi, erau normali şi aşteptau răbdători, îndurând frigul sau ploaia, unii veniţi de la sute de kilometri, alţii fiind siliţi să-şi poarte copiii cu ei. Şi nu stăteau la rând atâta vreme (chiar şi zece-unsprezece ore!) pentru vreun chilipir, să cumpere, de pildă, televizoare, telefoane sau tigăi ieftine, ci stăteau acolo ca să voteze! Adică, stăteau acolo ca să-şi exprime o convingere, stăteau acolo pentru o idee, pentru credinţa lor.  Sute şi sute de mii de oameni, români, în acea duminică luminată, au împânzit planeta ca să-şi afirme şi să-şi apere propriul adevăr. Prin prezenţa lor, ei au ţinut o lecţie exemplară celor care, nu fără motiv, ne priveau cu exasperare, cu dezamăgire, cu dispreţ chiar: o lecţie despre civism, despre predominanţa în setul de valori româneşti a celor de natură abstractă, ca ideile şi sentimentele, despre, până la urmă, accesul la sublim al acestui popor socotit de unii troglodit, scufundat fără leac în corupţie şi în sărăcie.  Şi a doua lecţie, în măsură şi ea să surprindă Europa şi lumea întreagă: acest popor, despre care mai toţi erau tentaţi să creadă că este captiv într-un naţionalism marginal şi anacronic, a dat dovadă de superioritate, a ştiut să iasă din cochilia sa şi a votat ca preşedinte un dublu minoritar, etnic şi religios – un cetăţean român de etnie germană şi de confesiune protestantă. De necrezut!  În fine, învăţămintele acelei duminici de noiembrie nu se opresc aici. S-a mai purtat o confruntare fundamentală, una internă, între România şi România, ca să zicem aşa: între România îmbătrânită- slabă şi România vie-dinamică, între România manipulabilă-adormită şi România deşteaptă, între România dezinteresată de reguli, discreţionară, şmecheră, a celor care încalcă legea şi România bunei credinţe şi a seriozităţii, între România leneşă şi cea harnică, între România populistă şi cea onestă. Iar deznodământul a fost unul fericit. Până în acel moment nimeni dintre noi nu ştia exact spre ce înclină balanţa, ce este în pahar, apă chioară sau vin.  În acea zi istorică de 16 decembrie, ţara aceasta şi-a manifestat principiul paradoxal, antinomic după care pare să funcţioneze: când crezi că a ajuns la nivelul cel mai de jos, în abisul de unde nu mai are scăpare, cu puterile sufleteşti sleite, atunci ea, în mod subit, inexplicabil şi parcă de nimic anticipat, îşi regăseşte substanţa de profunzime, se încarcă de sens, de energii pozitive, care o fac să renască şi o aşază pe o traiectorie ascendentă. Punct şi de la capăt.(G.C.)  Tinereţea celui sărbătorit  Numărul 11 al revistei LUCEAFARUL DE DIMINEAŢ| marchează momentul aniversar Nicolae Manolescu - 75 de ani publicând o scrisoare pe care cel sărbătorit astăzi i-a trimis-o cândva profesorului, criticului Dumitru Micu. Nicolae Scurtu, care pune la dispoziţia redacţiei documentul, e de părere că această scrisoare „se constituie de fapt într-un elegant şi convingător eseu despre perenitatea emoţiilor estetice generate de opere literare.” Mai departe el notează: „Impresionează prin lecturile fundamentale, prin capacitatea de a stabili conexiuni şi, mai ales, prin formularea unor aserţiuni critice de o acută actualitate.” Ca să vedem dacă entuziasmul lui Nicolae Scurtu este justificat, evident, trebuie să citim epistola. La sfârşit îi vom da dreptate. Iată aici doar o firimitură din acest text strălucit: „Al doilea, accentuând pe aspectele tehnice ale artei, mult mai susceptibile de progres vizibil. Eu nu-l primesc estetic pe Balzac azi, fiindcă mă văd rescriindu-l după tehnica lui Proust. Nu suport pe Racine ori pe Corneille, fiindcă idealul meu, precizat de Bergson, se refuză schemei morale. Ca încheiere, o vorbă despre inspiraţia din actualitate. Am un motiv foarte personal să nu acord credit exagerat inspiraţiei din actualitatea cea mai arzătoare. Admiţând că o operă de artă e o contra-realitate în mijlocul realităţii, o realitate secundă, efortul creatorului merge de obicei nu către accentuarea asemănărilor ei cu realitatea primă, ci către surparea lor.” Să precizăm ceva important: scrisoarea datează din februarie 1963. Adică, Nicolae Manolescu nu împlinise 24 de ani!  Evenimentul literar al anului  Tot cu Nicolae Manolescu ne întâlnim şi în ziarul Târgului de Carte Gaudeamus (numărul 3, sâmbătă, 22 noiembrie). Întrebat de Eugen Istodor care-i formula „Manolescu” pentru a identifica valorile, criticul literar răspunde: „Nu există o astfel de formulă. Identificarea valorilor ţine, atenţie!, în primul rând de numărul cărţilor citite şi, în al doilea rând, de capacitatea, ea înnăscută, de a le citi bine. Una fără alta nu se poate. Dumnezeul criticii îţi dă, dar nu îţi vâră şi în sac.” Acest interviu este prilejuit de lansarea la Târgul Gaudeamus a noii cărţi semnate de Nicolae Manolescu Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc. Redactorul ziarului de târg afirmă: „Istoria critică a literaturii române publicată în anul 2008 de Nicolae Manolescu la Editura Paralela 45 a fost marele eveniment literar al acelui an. După Istoria lui G. Călinescu, Manolescu a scris a doua mare istorie canonică a literaturii române. Probabil că Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc pe care Nicolae Manolescu o lansează la Gaudeamus va fi principalul eveniment literar al acestui an.” Asta credem şi noi!  Un mesaj patetic  Alex Ştefănescu, despre care Mircea Dinescu spunea că „este unul dintre puţinii critici literari care iubesc literatura”, publică la Editura Curtea Veche un volum intitulat Mesaj către tineri. Redescoperiţi literatura!. Autorul îşi explică emoţionant demersul: „Această carte reprezintă o ultimă încercare a mea de a trezi interesul tinerilor pentru literatură. Sunt prea în vârstă ca să mai fac şi alte încercări. Paginile care urmează pot fi citite, aşadar, ca un mesaj patetic, dar şi ca un testament literar. Dacă nu vor convinge instantaneu, poate vor avea un ecou ulterior, când eu nu voi mai fi. Când eram copil şi am descoperit literatura, mi s-a părut ceva atât de frumos, încât am hotărât, cu un egoism ingenuu, să nu mai vorbesc nimănui de existenţa ei. Voiam ca literatura să rămână numai a mea. Odată cu trecerea anilor am ajuns, dimpotrivă, să doresc ca toată lumea să se bucure de frumuseţea literaturii. Cum să te uiţi la o auroră boreală, fără să-i chemi şi pe alţii s-o vadă?”  Divagând cu farmec  Între alte texte valoroase, semnalăm din revista FAMILIA (nr. 9) paginile semnate de Daniel Vighi sub titlul „O mandolină împodobită cu panglici”. Aici, el divaghează cu farmec, sare de la una la alta cu graţie, sedus de povestea fără sfârşit a lumii: „Vorba asta cu americanii dată pocăiţilor s-a lăţit de la fratele predicator Negru care s-a dus acolo, prin 1907, şi s-a întors după război, şi primul lucru pe care l-a spus vecinilor a fost: «Domnul vă cheamă prin gura mea la pocăinţă». Pe urmă i-a muştruluit pe cei care beau tărie de prune din ţoiuri ciobite la birtul lui Golomoz din Şoimaş; le-a spus: «Teme- ţi-vă că vine judecata lui Dumnezeu şi vă rămâne răchia-n grumaz».” De aici nu e decât un pas, făcut de Vighi uşor, cu naturaleţe, până la a se lăsa pradă tentaţiei de a explora intelectual varii teme, cum ar fi mandolina: prozatorul porneşte de la mandolina aşa cum apare ea în viaţa-viaţă („mandolina Mărioarei”) şi ajunge la mandolina literară, a lui Minulescu, a lui Marcel Romanescu, apoi a lui Blecher şi a lui Thomas Mann. Literatura e, iată, o formă de călătorie mentală fără oprelişti.  Un chef din greşeală  Scenă care poate servi ca sursă de inspiraţie pentru prozatori. Ne-au prezentat-o televiziunile: luându-se după acele exit-polls care, la recentele alegeri, îl dădeau învingător pe candidatul lor, membrii unui anumit partid s-au pus pe chefuit la un birt din oraşul Moldova Nouă, grăbiţi să sărbătorească victoria. Luaţi de val, ei n-au mai avut precauţia să privească totuşi ştirile care anunţau evoluţia votului. Au băut fericiţi. Dimineaţa, buimăciţi, au aflat şi ei, vai, că sărbă- toriseră înfrângerea, nu victoria!