Ochiul magic de Cronicar

[altmariuspress]

http://www.romlit.ro/ochiulmagic4714 Omul sfinţeşte locul  În revista DILEMA VECHE (nr. 557), la rubrica Oameni de treabă, Mircea Vasilescu stă de vorbă cu un om care face treabă foarte bună în toate ipostazele sale publice: şi pe scenă ca actor, şi ca preşedinte al UNITER, şi ca director al Teatrului Naţional din Bucureşti. E vorba, desigur, despre Ion Caramitru. Am reţinut din confesiunea sa câteva informaţii despre noua faţă a Teatrului Naţional din Bucureşti, edificiu care a trecut printr-o excepţională operaţie de restaurare şi remodelare: „Foaierele au cam 4000 de metri pătraţi, în ele se află galerii de artă, vom face restaurant, cafenele, o librărie. Aceste spaţii vor fi deschise de dimineaţa până seara, iar în exterior se va face un parc pietonal care va înlocui parcarea actuală – neverosimilă, câtă vreme exista o parcare şi s-a mai construit una vizavi.(…) Acum, la TNB s-au construit trei săli noi. Una e Sala Media – acum funcţionează în ea Teatrul Naţional pentru Copii, duminica dimineaţa. Sala Mică – prima dată în folosinţă – are 120 de locuri în formula italiană, dar se poate modifica. Am pus-o la dispoziţia experimentelor realizate de tineri actori şi regizori. Apoi, Sala Pictură – numită aşa pentru că acolo a fost de la început sala pentru pictat decoruri, care nu mai e necesară acum, căci decorurile actuale se fac după alte metode – s-a transformat, a devenit o sală de 260 de locuri cu scenă, cu turnantă. Sala Atelier a fost îmbunătăţită cu balcon şi corp tehnic. La Sala Mare încă se lucrează, iar pe acoperiş s-a făcut un teatru în aer liber, tot acolo va fi şi un spaţiu de bar şi cafenea unde a fost Lăptăria lui Enache.” Impresionant. Într-adevăr, renovarea Teatrului Naţional reprezintă o izbândă, mai ales că vine în nişte vremuri când am asistat la prea multe şi ireparabile pierderi în rândul instituţiilor de cultură româneşti. Şi un comentariu firesc: omul sfinţeşte locul! Romanul şi nebunia Tot Dilema veche (numărul 558) ne propune un interviu cu Ion Vianu, realizat de Corina Gologoţ, din care aflăm date preţioase despre scriitor. De pildă, care sunt cărţile prin care s-a întâlnit prima oară cu literatura: „…s-a produs când am citit scrierile lui Ion Creangă. Acolo mi-am dat seama ce este un artificiu, în sensul cel mai bun al cuvântului. Mi-am dat seama că era o făurire, o tehnică. A fost un foarte mare şoc pentru mine, atunci. Umorul, hazul – care provine din neobişnuit. Aceasta este, totuşi, literatura. Literatura este contrariul trivialităţii.(…) Altă întâlnire a fost Moby Dick. Cred că aveam 8 sau 9 ani când mi-a făcut cineva cadou un exemplar din Moby Dick, care tocmai apăruse în româneşte. Era în timpul războiului şi, deşi nu l-am înţeles, am revenit asupra lui toată viaţa, cu toate că sunt obligat să sar mari pasaje, acele digresiuni tehnice care mă depăşesc cu totul, prezenţa acelei forţe fabuloase, mitice a naturii iarăşi mi-a adus ceva în plus, o perspectivă filozofică, metafizică asupra vieţii, asupra lui Dumnezeu, balena albă este Dumnezeu, o forţă care ne domină şi care, în cele din urmă, ne distruge, dar, distrugându-ne, ne face să creştem.” Ion Vianu ne luminează şi alte puncte însemnate din traseul său intelectual. Astfel, el ne destăinuie ce anume consideră a fi „marele rateu în viaţă”: faptul că n-a scris cartea, ce ar fi putut fi un opus magnum al său, intitulată Nebunia ca operă, scriitorul şi psihiatrul argumentând că există o rădăcină comună nebuniei şi povestirii literare. De citit. Amintiri din anii de şcoală În ORIZONT (nr. 10), Vladimir Tismăneanu semnează un text care se remarcă prin sinceritate, prin capacitatea de a asuma propriul trecut. Sub titlul Străzile au amintiri, politologul de astăzi evocă, fără urmă de edulcorare, de cosmetizare, anii săi ca elev bucureştean, petrecuţi nu într-o şcoală oarecare, ci într-una pentru copiii noii nomenclaturi comuniste: „Şcoala fusese până atunci «Şcoala medie mixtă cu limba de predare rusă». În iunie 1958 plecaseră trupele «frăţeşti», fuseseră conduse cu flori şi alaiuri triumfale. Tot atunci murea Petru Groza, cel care condusese guvernulmarionetă sub a cărui egidă a început comunizarea (deci colonizarea) ţării. Profesorii şi profesoarele, cu puţine excepţii, erau vorbitori de rusă. (….) Eram în clasă cu Florica Jebeleanu (am rămas prieteni apropiaţi până azi, ca şi cu fratele ei mai mare cu doi ani, Tudor), cu Vlad Brucan, cu Svetlana Şchiopu, cu Vladimir (Vova) Văleanu, cu Ghiţă Goldberger, cu Vasea Borilă, cu Vlad Alexa, cu Vlad Brill, cu Nelu Bănşoiu (actualul profesor de la Filozofie), cu Corina Meţianu, devenită, apoi, după căsătoria mamei ei cu poetul Radu Boureanu, Corina Boureanu. La clasa paralelă întâi B, era învăţătoare o doamnă Munteanu. Cred că era una din puţinele vorbitoare native de română din corpul profesoral. În acea clasă erau Nicu Ceauşescu, Lena Răutu, Ioana Pintilie (fiica lui Pantiuşa).” Epoca respectivă a contat enorm în istoria noastră: atunci s-a petrecut schimbarea de macaz care a deturnat ţara de la mersul ei firesc spre un rău pe care-l mai resimţim şi astăzi. De aceea e nevoie să ne întoarcem mereu privirea spre acei ani. Iar când privirea este una lucidă ca a lui Vladimir Tismăneanu faptul trebuie salutat. Şcoala din care ieşeai aşa cum ai intrat Aceeaşi perioadă istorică stă şi în atenţia lui Marian Ioniţă, în revista ARGEŞ (nr. 10). Sub titlul „Experimentul Kiseleff la faliment”, autorul semnează nişte adăugiri interesante la cartea sa Kiseleff 10. Fabrica de scriitori, cu amănunte despre atmosfera în celebra Şcoală de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu”, care a funcţionat la noi în anii ’50 şi al cărei elev a fost: „Regim de puşcărie. Educaţie forţată. Nu-ţi schingiuiau trupul, dar îţi torturau mintea. N-a fost nimeni bătut la tălpi, ars cu lampa de benzină, cu ţigara aprinsă între vertebre, cu degetele strivite în ţâţâna uşii, cu dinţii smulşi din gingii, bătut cu vâna de bou. Dar erai sfredelit la minte să ţi se vâre ideile comunismului. În suflet să ţi se toarne simţurile proletare. Stafiei care umbla de mai bine de o sută de ani prin Europa, trebuia să-i săruţi mâna şi poalele şi să-i asculţi poruncile. Să te lepezi de rămăşiţele educaţiei burgheze ca de demoni în biserică atunci când te vâră preotul în cazan. Că, de, primeai al doilea botez.” Din galeria de personaje care populau acel loc nefast, reţinem o apariţie luminoasă şi, de aceea, neverosimilă, aceea a lui Tudor Vianu: „Cursul de estetică îl făceam cu profesorul Tudor Vianu, marele nostru noroc. Imperturbabil. Ca un olimpian. Nu-i păsa lui de bazaconii politice. Valoarea estetică a operei, pe principii clasice şi atât. Îşi alegea exemplele mai ales din literatura universală. Prin el i-am cunoscut, chiar şi în acele condiţii vitrege, pe Flaubert, Baudelaire, Goethe, Dante, Shakespeare…” Cât despre ce anume a însemnat această „şcoală” de literatură, o spune concis Sadoveanu care, la un moment dat, a făcut următoarea remarcă: „Nu iese scriitor din această şcoală decât cine a intrat scriitor!” Cărţi în avanpremieră În LUCEAFARUL DE DIMINEATA (nr. 10) avem o avanpremieră editorială: volumul Lumea ca literatură de Ioan Groşan, în curs de apariţie la Editura Polirom. Prozatorul îşi explică demersul auctorial: „Nu fac parte din acei scriitori care consideră că orice întâmplare mai interesantă, trăită sau auzită de ei, trebuie trecută în literatură. Nu tot ce există sfârşeşte într-o carte, cum credea Mallarmé. Lumea «reală» îşi are poveştile ei nescrise, «literatura» ei secretă, care, cu propriile-i semnificaţii, îşi este suficientă sieşi şi nu mai are nevoie să fie – cum să zic? – ficţionalizată. Am povestit în mai multe rânduri (mai ales la chefuri, desigur), asemenea întâmplări sau «situaţiuni», cum le-ar spune Maestrul nostru al tuturora, I.L. Caragiale. ” Aşadar, va fi o carte în care sunt povestite întâmplări şi „situaţiuni” trăite, înţelegem. Iar Groşan alege să ilustreze cu un episod care-l are în centrul său pe prietenul Ioan Buduca: este povestită cu un haz nebun păţania acestuia, la un restaurant, când a comandat (fiindcă asta comandase viitoarea lui soţie!) biftec tartar, fără să aibă habar ce este şi cum anume se mănâncă. În acelaşi număr al revistei, o surpriză: citim cu plăcere proza „O reuniune literară la 1989”, un amplu fragment din romanul Fratele, semnat de criticul şi istoricul literar Răzvan Voncu. Aşteptăm cu îndreptăţită curiozitate cartea