Ochiul magic de Cronicar

[altmariuspress]

Ochiul magic de Cronicar

http://www.romlit.ro/ochiul_magic111111111111110 „Amintiri de la Casa Monteoru“  În ORIZONT (nr. 3), Matei Vişniec este prezent cu două pagini admirabile de „amintiri de la Casa Monteoru”. Acum, când Casa tocmai s-a întors la moştenitorii fostului proprietar, e un moment nimerit să citim ce scrie excepţionalul dramaturg: „La 20 de ani, sosit la Bucureşti pentru a cuceri lumea, poetul din mine vibra ori de câte ori mă apropiam de Casa Monteoru. Ea reprezenta pentru mine locul secret unde se derula partea cea mai intensă a vieţii literare bucureştene. Acolo, în restaurantul de la Casa Scriitorilor, puteau fi văzuţi, în carne şi oase, scriitori pe care-i ştiam din manualele şcolare, ale căror texte le studiasem încă din şcoala primară. Doar la gândul că aş fi putut bea o cafea într-un astfel de loc, uitându-mă la ei, sufletul meu se simţea răvăşit, înfiorat de plăcere. În acelaşi timp simţeam că acel loc era şi al meu, că mai devreme sau mai târziu Casa Monteoru trebuia să mă accepte şi pe mine în sânul ei, în pântecele ei secret, în labirintul ei de birouri şi de uşi, pe terasa cu care se prelungea restaurantul în spatele palatului…” Intervenţ ia sa constituie încă un argument în favoarea ideii susţinute de noi, în paginile României literare: dată fiind valoarea simbolică deosebită pentru cultura română a acestui imobil, el trebuie să-şi păstreze destina- ţia culturală şi să rămână în circuitul public. Textul semnat de Matei Vişniec mai arată şi altceva, tot o idee fixă a Cronicarului: şi generaţia 80 s-a format prin „exerciţii de admiraţie” faţă de scriitorii din generaţiile precedente. Aşa s-a format şi, iată, i-a prins bine. Calea cealaltă, aleasă de mulţi dintre autorii tineri ai momentului (şi anume, să ştergi cu buretele ce a fost înaintea ta şi să apari tu împărat peste un loc viran!...), deşi aparent îţi dă putere, în realitate te face vulnerabil şi mic până la indistinct.  Supravieţuirea egală cu performanţa  În revista ACOLADA (nr. 3), Gheorghe Grigurcu publică un articol cu titlul „Scriitorul în impas”, în care discută situaţia delicată în care se află scriitorii români contemporani. El trece în revistă cu înţelegere dificultăţile pe care le-a înfruntat anul trecut Uniunea Scriitorilor şi caută soluţii pentru o fiinţare normală a asociaţiei scriitoriceşti şi a revistelor sale. Rezolvarea pe care o întrevede este aceea pe care am propus-o şi noi, repetat, în paginile revistei noastre: „…intervenţia Ministerului Culturii, care să echivaleze revistele susţinute de Uniunea Scriitorilor cu celelalte instituţii pe care le subvenţionează, precum bibliotecile, teatrele, muzeele, casele de cultură”. Criticul literar se arată sceptic şi îşi motivează poziţia: „Fără menajamente spus, economicul expansionist al ambianţei n-are nevoie de noi. Dacă accede abia să ne tolereze! Ne aflăm în câmpul de forţă al acelei ascensiuni a unei burghezii avide de bani pe care a descris-o Balzac şi pe care a încurajat-o, într-o formulă celebră, Guizot, burghezie mai aşezată acum în Occident decât la noi, unde are de recuperat perioada comunistă printr-un surplus de energie frustă. Agresivitatea noilor noştri «oameni de afaceri», legată de un dispreţ neascuns faţă de oamenii de carte şi de artă, a făcut cu putinţă apariţia conceptului de «capitalism sălbatic»”Chiar aşa stând lucrurile, precum le descrie Gheorghe Grigurcu, întrebarea e cum să reuşească totuşi Uniunea Scriitorilor să ţină în viaţă atâtea reviste literare şi să menţină atâtea programe culturale şi sociale, atunci când, în jur, asistăm la prăbuşiri şi falimente răsunătoare din domeniul presei – şi nu ale unor biete foi literare, prin definiţie pierzătoare, ci ale unor ziare ori publicaţii de satiră care, după toate calculele şi reţetele, ar fi trebuit să se bucure de succes financiar. Iar dacă Uniunea Scriitorilor reuşeşte supravieţuirea în aceste condiţii dure, cum se cheamă aceasta, dacă nu performanţă?  Din sumar  Numărul dublu 1-2 din acest an al revistei EUPHORION are ca temă bilingvismul creator. Participă la dezbatere Dumitru Chioaru, Csiki Attila, Rodica Grigore, Corina Gruber, Joachim Wittstock, care exprimă puncte de vedere interesante. Iată, spre exemplificare, câteva dintre observaţiile lui Dumitru Chioaru: „Abia în lumea modernă şi contemporană mai ales, fenomenul bilingvismului creator se dezvoltă în sensul tratat aici. Mobilitatea oamenilor, din considerente economice, politice sau culturale cunoaşte o amploare nemaiîntâlnită de la epoca marilor migraţii ale poporelor. Mobilitatea a marcat, după slăbirea naţionalismului romantic, criza de identitate a omului dezrădăcinat, descris de Tzvetan Todorov în cartea cu acest titlu, care îşi asumă statutul de homo viator, călător stabilit temporar sau definitiv în altă ţară decât cea de origine ori nevoit să aleagă, de cele mai multe ori din cauze politice, exilul. Scriitorul bilingv actualizează, în modernitate/ postmodernitate, imaginea barbarului care adoptă limba de cultură superioară, încercând să cucerească centrul lumii (Parisul modernităţii sau New-Yorkul postmodernităţ ii), prin noua viaţă pe care i-o insuflă. El nu trebuie să fie un imitator al modei literare a centrului, ci original, atât ca mesaj cât şi ca expresie, pentru a se afilia literaturii unei limbi de circulaţie, care-i oferă şansa de-a avea audienţă şi notorietate internaţională.” Din sumar am mai reţinut analiza pe care Andrei Terian o face unei cărţi de teorie literară a slovenulului Marko Juvan, Literary Studies in Reconstruction. An Introduction to Literature, eseul lui Ion Dur intitulat „Tot la Eminescu aţi rămas?”, paginile de traduceri semnate de Dumitra Baron din Marie Dollé despre Limba imaginară, fragmentele de proză de Dumitru Bădiţa, ca şi grupajele de poezie de Valentin Iacob, Ioan Barb, Vasile Iftime, Dan Herciu, Andrei C. Şerban şi Mădălina Grosu.  O târzie cronică entuziastă  Ţinuturile joase, volumul de debut din 1982 al Hertei Müller (reapărut anul trecut la Editura Humanitas Fiction, ediţie definitivă, în traducerea lui Alexandru Al. Şahighian) are parte în revista LUCEAF|RUL DE DIMINEAŢ| de o lectură critică pătrunzătoare datorată lui Dan Cristea: „Fundamentală însă, pe toată întinderea volumului, se dovedeşte a fi perspectiva epică. Jocul dintre cel care vede (subiectul perceptor) şi cel care vorbeşte (subiectul narator), jocul dintre timpul actului narativ şi timpul duratei „reale”, suprapunerea de amintiri cu vagi implicaţii de cronologie, trecerea, de o mare subtilitate, de la naraţiunea obiectivă la relatarea onirică, halucinatorie sau paroxistică, desemnarea unui narator de o fantastică acuitate perceptivă, toate acestea imprimă povestirilor Hertei Müller, un registru de tulburătoare ambiguitate. Istoriile constituie un material excelent pentru o analiză în spirit naratologic. Conţinut şi formă, ce se spune şi cum se spune, se sudează perfect.” Criticul, de obicei reţinut în aprecieri, de data aceasta nu face economie de laude: „… iar sentimentul pe care îl am, la sfârşit de lectură, este că mă aflu în faţa unei cărţi extraordinare, cu o capacitate neştirbită de a impresiona cititorul de azi, în pofida timpului scurs, prin forţa şi lucrătura detaliului, din calitatea umană a adresării, prin curajul de a spune lucrurilor pe nume, într-o lume pe cât de agresivă, pe atât de traumatizată.” În acest caz, entuziasmul criticului ni se pare întru totul justificat.  Patriotismul românesc (şi balcanic)  În SUPLIMENTUL DE CULTURĂ (nr. 392, 23-29 martie), Radu Pavel Gheo, la rubrica sa Românii e deştepţi, scrie cu inteligenţă despre patriotism: „Patriotismul românesc – şi, adesea, patriotismul de Balcani – e ca un os cu care se joacă un câine de desene animate: îl îngroapă în pământ, uită de el şi apoi şi-l apără cu îndârjire atunci când îl dezgroapă altcineva, după care, satisfăcut, îl linge de două-trei ori, îl îngroapă la loc şi-l lasă acolo. Nu e un comportament activ, ci reactiv. N-are nici o legătură cu patriotismul ca atitudine civică utilă societăţii şi, într-un final, tuturor cetăţenilor români. În realitate, România funcţionează pe sistemul clanurilor, al relaţiilor de familie extinsă, conform unui model vetust ce nu va scoate niciodată statul român din actuala stare de organizare gregară, de tipul «noi şi-ai noştri». Noi, dacii, noi, romanii.” Subscriem la punctul de vedere al prozatorului timişorean! Patriotismul, un sentiment capabil să declanşeze extraordinare energii colective, la noi e înţeles anapoda şi are efecte anapoda.