Ochiul magic

[altmariuspress]

Ochiul magic de Cronicar

http://www.romlit.ro/ochiul_magic1111111111111118 O fatalitate?  Ca reacţie la interviul acordat de Mircea Cărtărescu revistei 22 la începutul acestei veri, interviu în care scriitorul se considera un expatriat, Marta Petreu scrie în numărul 7 al revistei APOSTROF un editorial intitulat Urâte vremuri. Răzbat din textul acesta, care descrie viaţa publică românească, mâhnirea, exasperarea, mânia chiar, toate de înţeles: „Spus pe şleau, la noi, cei care ies în evidenţă într-un fel oarecare sunt trataţi cu maximă brutalitate, nu o dată direct cu injurii, insulte, calomnii. Atacul la persoană este frecvent şi coboară nivelul nostru intelectual-moral la cote vrednice de plîns. Polemicile literare nu sunt schimburi de idei şi de argumente, ci bufeuri pasionale, în care cîte-un autor care s-a autoproclamat dumnezeu unic ţinteşte, în jubilaţia galeriei, să-i ia neapărat cuiva capul. Sau măcar scalpul. Da, ne purtăm între noi, scriitorii, între noi, intelectualii, foarte rău mergînd pînă la tentative de asasinat moral. Nu o dată, în textele apărute în presa literară simţi pulsînd nu neapărat spirit critic, ci ura, jubilaţia neagră a comentatorului, care a prins ocazia de-a tropăi o bătută a morţii pe cadavrele cărţii şi autorului.(…) Urîtă ţară,urîte moravuri literare, urîţi oameni. Urîte vremuri trăim.” Se pot, oare, îndrepta lucrurile în privinţa moravurilor literare şi, mai larg, a vieţii publice sau totul e o fatalitate pe care trebuie să o îndurăm resemnaţi?  Diavolul falsifică Binele  Tot în acest număr al revistei APOSTROF, citim un articol semnat de Vladimir Tismăneanu, care pune sub lupa memoriei două personalităţi culturale, Hannah Arendt şi Danilo Kis, cei care s-au afirmat şi fiindcă au denunţat Răul radical, manifestat în era totalitarismelor. Observă Vladimir Tismăneanu şi are dreptate: „Făptuitorii Răului puteau fi personaje mediocre, banale, dar acţiunile lor nu erau câtuşi de puţin banale. Este ceea ce ştim de la Primo Levi şi de la Aleksandr Soljeniţîn, de la David Rousset şi de la Margarete Buber-Neumann. Diavolul nu se limitează la anularea distincţiilor dintre bine şi rău, ci întemeiază o ordine absurdă, pseudoraţională, în care, cum scria Vladimir Soloviev (citat de Alain Besançon), Binele este falsificat.” Dar, dacă într-adevă r cunoaştem metodele de acţiune ale Diavolului, atunci de ce ne ia el mereu prin surprindere şi nu izbutim să-l înfrângem?  Un milion şi jumătate de euro  Şi à propos de felul în care răul, strecurându-se tăcut sau, dimpotrivă, revărsându-se la vedere, de neoprit, intră în vieţile noastre şi ne guvernează: am fost uluiţi zilelele acestea aflând, de la televizor, din ziare, noua poveste de corupţie care le-ntrece pe toate, aceea cu şpaga-record de un milion şi jumătate de euro (sau chiar mai mult, vom vedea!), pe care un afacerist, un interlop fost miliţian!, Dinel Staicu, a plătito unei (sau unor) judecătoare, ca să scape de puşcărie. Te întrebi, cu stupefacţie, cât a putut să fure omul acesta ca să dea atât? Şi te mai întrebi, tot aşa, bulversat, ce se va alege de noi dacă aceia ce sunt puşi să împartă dreptatea (de altfel, cu salarii imense, în raport cu alte categorii, ca de pildă profesorii, doctorii!) au decăzut atât de mult încât se lasă cumpăraţi aşa de infractori? Dacă e să preluăm ideea din articolul lui Vladimir Tismăneanu, pomenit aici, înseamnă că scara de valori e cumplit falsificată şi că s-a instaurat acea ordine absurdă. Cu alte cuvinte, înseamnă că Diavolul este prezent aici şi deţine puterea.  Pedeapsa nu vine niciodată?  În OBSERVATOR CULTURAL (nr. 428, 15-21 august), Ovidiu Şimonca, în editorialul revistei, ne readuce în atenţie un alt caz din acest dosar (rămas fără finalizarea firească, aşteptată după anul 1989!) al victimelor comunismului şi al torţionarilor nepedepsiţi. Este vorba despre cazul inginerului Gheorghe Ursu, ucis de Securitate şi de Miliţie în anul 1985, al cărui fiu, Andrei Ursu, încearcă zadarnic de atâţia anii să-i aducă în faţa justiţiei pe cei vinovaţi de moartea disidentului. Editorialistul precizează că în urmă cu zece ani a realizat, pentru Radio BBC secţia Română, un interviu cu Andrei Ursu, din care publică acum, în Observator cultural, câteva fragmente ce şi-au păstrat, din nefericire, actualitatea, căci, în intervalul de timp scurs, nu s-a făcut niciun pas înainte în rezolvarea cazului. Ne reaminteşte Ovidiu Şimonca în dialog cu Andrei Ursu câteva date din anchetă: „Concluzia de atunci a generalului Voinea era că se fac vinovaţi de uciderea lui Gheorghe Ursu ofiţerii anchetatori Marin Pârvulescu, de la Securitate, Vasile Hodiş, tot de la Securitate, Vasile Gheorghe, şeful lor, şi de asemenea şeful Direcţiei Penale de la Miliţie, Tudor Stănică, acum inculpat, şi şeful arestului, colonelul Creangă Mihail. Unii dintre ei aveau poziţii active, Creangă tocmai fusese promovat şef al tuturor aresturilor din ţară, Hodiş ajunsese colonel de SRI pînă în 2000.” Să vedem dacă va lua cineva în seamă, acum, în anul 2013, aceste rezultate ale anchetei peste care s-a aşternut praful.  Ce aflăm din corespondenţă  În OBSERVATOR CULTURAL am remarcat şi cele două pagini de corespondenţă Georg Scherg. Soţia scriitorului, doamna Mariana Scherg, a oferit spre publicare redacţiei câteva epistole adresate acestuia de Constantin Noica, Alexandru Ivasiuc şi Ion Caraion. Iată un fragment din scrisoarea trimisă de Noica, în 7 iulie 1985, pe când se afla la Paris, unde făcea eforturi pentru editarea operei lui Blaga în limba franceză: „Deocamdată m-am concentrat asupra edită rii lui Blaga în Franţa, unde tot prin Eliade am dat traducerea la marea Editură Payot. Am întârziat aici, la Paris, în aşteptarea răspunsului, ca şi pentru a bate la maşină manuscrisul revăzut. Versiunea germană nu are nevoie de a fi revăzută în ce priveşte limba! Pentru exactitatea filozofică, în afara lecturii mele, contez pe lectura lui Biemel, bine intenţionat faţă de noi, cum este. I-am trimis şi în Spania, unde îşi face vacanţa, manuscrisul.” Istoria unei culturi e compusă, iată, şi din asemenea neştiute, invizibile lupte, unele câştigate, altele, din păcate, pierdute.