Ochiul magic

[altmariuspress]

de Cronicar

http://www.romlit.ro/ochiul_magic_27_17 Ce trăsnăi au mai făcut răsculații din Vatra Luminoasă Din seria Ar fi comic, de n-ar fi cumplit: după cele două sau trei acțiuni în Justiție ale lui Cipariu îndreptate împotriva BCR, prin care voia să obțină drept de semnătură (adică, acces!) la conturile Uniunii Scriitorilor deschise la această bancă, iată că și F. Iaru îi calcă pe urme: face și el proces, prin care își manifestă aceeași dorință nestăpânită de a avea liber la banii Uniunii Scriitorilor. Însă el îl întrece chiar și pe Cipariu în aberații care depășesc puterea de înțelegere a unei minți normale: Iaru îl cheamă în instanță, pur și simplu, pe Laurențiu Ulici. Uniunea Scriitorilor trebuie să demonstreze la judecătorie că bietul om (Ulici, nu Iaru!) e dus de multă vreme în lumea de dincolo și că mortul de la groapă nu se mai întoarce. Batjocură fără margini, nebunească, ar exclama cineva de bun-simț și care ar fi tentat să nu-i ia în seamă pe acești autori de fapte la limita de jos a josniciei, lăsându-i în plata Domnului. Atâta doar că procesele sunt cât se poate de reale, oricât de fantasmagorice ar fi cauzele care se judecă. Sunt reale și trebuie, vrând-nevrând, purtate și câștigate. Ceea ce este extrem, extrem de costisitor (la figurat și la propriu!) pentru Uniune, adică pentru noi toți, cei care alcătuim branșa asta a literaților, atât de atipică fiindcă, așa cum se vede, demonstrează o formidabilă vocație sinucigașă și își face singură rău, atunci când alții sau vremurile nu reușesc s-o doboare. Schimbarea la față a unei reviste Remarcăm, odată cu numă- rul 5 (din luna mai), o radicală schimbare la față a revistei LUCEAFĂ RUL DE DIMINEAȚĂ. Această înnoire de sine a lunarului Uniunii Scriitorilor se desfășoară pe teritoriul graficii (cu noua sa înfățișare grafică, datorată acum lui Aurel Maria Baros, publicația arată mai bine, e simplificată, modernă și elegantă). Dar transformarea nu se restrânge la paginație și aspect, ci se prelungește și asupra conținutului, Luceafărul de dimineață se prezintă cititorilor cu o rubricare mai clar definită, s-a limpezit ca structură și se dovedește mai selectivă, crescând în calitate. Astfel, semnalăm editorialul semnat de directorul publicației („Soarta, în bine sau în rău, a unei reviste literare (ori culturale) depinde indubitabil de prezența spiritului critic în paginile ei. Fără spirit critic, o revistă devine o masă amorfă de materiale de strânsură. Fără spirit critic, încurajând nonvaloarea sau denigrând valorile, o revistă se transformă într-o întreprindere toxică pentru receptarea literară publică.”), ca și cronica literară, foarte bine scrisă, care îi aparține tot lui Dan Cristea. Am citit cu interes Viață și cărți de Alex Ștefănescu, dar și articolele scrise de Dan Stanca, Horia Gârbea, Radu Voinescu, Tudorel Urian, Ioan Groșan, Ioan Holban și Maria Pilchin. Am remarcat prezența la rubrica Scan a lui Răzvan Voncu și N. Georgescu cu eseuri critice despre Titu Maiorescu. Rubricile Poșta redacției (susținută de Horia Gârbea) și Calendarul literar subiectiv datorat lui Alex Ștefănescu, cronicile de artă completează sumarul. Sigur, mai sunt necesare unele îmbunătățiri, ce țin fie de sumar (nu ne-au convins grupajele de versuri), fie de grafică (nu ni se pare fericit felul cum e rezolvată ca tehnoredactare prima pagină), dar acestea se pot face pe parcurs, din mers. Ceea ce se cuvine subliniat este că numărul 5 al Luceafărului de dimineață marchează o benefică renovare a acestei reviste. Abțibilduri Am citit editorialul intitulat Tichia de mărgă ritar, semnat de Nicolae Prelipceanu în numărul 5 al revistei VIAȚA ROMÂNEASCĂ: „Dar sărbătorile sunt întâmpinate în orașele noastre, în frunte cu capitala patriei, cu luminații dintre cele mai feerice pe bulevardele principale, de ți-e mai mare dragul să le privești. Și-ar fi, mai precis, mai mare dragul să le privești, dacă ai ști că toate necazurile acestui oraș supraaglomerat și supraneglijat ar fi fost rezolvate în prealabil. Oamenii care locuiesc în nu știu ce cartier îndepărtat se plâng că înoată de zece ani în noroi, deși li s-a promis asfaltarea străzii, alții, tot din această metropolă europeană, cară apă cu gălețile ca-n secolul trecut, altora nu li s-au tras firele de curent electric ori țevile de gaze. Lista motivelor de disconfort al cetățenilor capitalei noastre poate continua la nesfârșit. Ea trebuie că se află undeva, într-un sertar al cuiva. Nimic nu se urnește pentru acești oameni, în schimb avem feerice lumini pe bulevardele centrale. Nu vi se pare că asta seamănă cu o femeie care nu se spală, dar se parfumează? Nu vi se pare că asta seamănă cu familiile în care părinții se distrează prin restaurante în vreme ce acasă copiii le plâng nemâncați și nespălați?” Ba da, îi răspundem editorialistului. Și noi am scris, cu năduf, în acest colț de pagină, despre lipsa de mari proiecte urbanistice ale actualei conduceri a Primăriei Bucureștiului și, în schimb, despre puzderia de mărunte abțibilduri sclipicioase, kitschoase, populiste, menite să acopere incapacitatea de a face ceva cu adevărat important pentru acest oraș. Tot din acest număr al revistei Viața Românească, semnalăm surprinzătorul eseu cu greutate, Oratoriul tactil, semnat de Ion Mircea, poetul care, în ultima vreme, spre regretul nostru, a preferat retragerea, absența din spațiul public.