Data nașterii lui Eminescu
Publicăm în acest număr un informat studiu al lui Jean Dumitrașcu referitor la vechea controversă legată de data nașterii lui Mihai Eminescu (pag. 30-31). Ne-am permis una sau două intervenții care nu ating fondul chestiunii, ci atenuează unele formulări prea drastice („minciună“ etc.). Studiul strânge în mănunchi mai toate punctele de vedere exprimate de-a lungul vremii referitoare la data și locul nașterii poetului, de la cele ale apropiaților lui Eminescu, la cele ale istoricilor literari. Jean Dumitrașcu e foarte categoric în opinia d-sale, și anume aceea că Eminescu s-ar fi născut la 20 decembrie 1849 și nu la 15 ianuarie 1850, punând pe două coloane opiniile exprimate sau înregistrări în matricole bisericești și școlare. Îl rugăm să reflecteze la următoarele trei observații: 1) reluarea discuției nu aduce nicio probă nouă în dosarul cu pricina (ceea ce, de altfel, nici nu cred că mai este posibil); 2) nici în ce privește argumentația, autorul studiului nu produce lucruri noi, limitându-se la a opune în chip meticulos și ordonat argumentele sale; 3) concluzia, favorabilă datei de 29 decembrie 1849, nu devine neapărat mai convingătoare decât până acum, din cauză că e un pic prea tendențioasă, mizând oarecum riscant pe veridicitatea unor mărturii incerte sau contradictorii, cum ar fi însemnarea căminarului pe marginea Psaltirii pe care n-a văzut-o nimeni în afara lui Matei Eminovici, fratele poetului, considerat de toți eminescologii nu tocmai demn de încredere, sau datele comunicate în diverse împrejurări de poetul însuși care sunt, chiar și ele, diferite. Publicăm în acest număr studiul lui Jean Dumitrașcu nu numai fiindcă este temeinic informat și bine scris, dar și fiindcă orice readucere în actualitate a lui Eminescu ni se pare importantă astăzi, când, se știe, în ochii noii generații, peste trecut s-a așternut umbra grea a uitării. În ce ne privește, nu credem că vechea controversă legată de nașterea lui Eminescu va fi vreodată lămurită definitiv. (N.M.)
„Drumul către servitute“
În „Dilema veche“ din 3-9 noiembrie, James Livingston, profesor de istorie la Universitatea Rutgers, publică un foarte interesant articol despre modul în care nerespectarea primului principiu al lui Friedrich von Hayek din Drumul către servitute (titlu premonitor!), celebra lui carte din 1944, a determinat în zilele noastre omenirea s-o apuce din nou pe drumul cu pricina. Nu știu dacă economistul austriac se referea neapărat la probabilitatea ca socialismul de tip sovietic să cucerească, odată încheiat Al Doilea Război Mondial, țările din centrul și estul Europei, inclusiv, într-o oarecare măsură, Austria, chiar fie și numai vreme de un deceniu. Dar, după cum demonstrează Livingston, drumul către socialism pare să prezinte din nou interes astăzi, deși comunismul abia s-a prăbușit, pentru tinerele generații. Cel puțin două argumente ale istoricului contemporan merită a fi luate în seamă: primul este creșterea alarmantă a mișcărilor politice de extremă dreaptă, naționaliste și populiste, în Europa occidentală și transformarea conservatorismului din SUA într-un populism creștin-național, ambele, fenomene de reacție, în opinia lui Livingston; al doilea argument privește neîncrederea tot mai mare în economia de piață, care, susținea Hayek acum aproape 80 de ani, este motorul libertății individuale, așadar, creșterea intervențiilor statului în economie, pe fondul crizei economice provocate de pandemie și a anticapitalismului fățiș al numeroaselor mișcări de stânga, cum ar fi Black Life Matters, #MeToo și altele. Hayek punea semnul egalității între libertate, în sens larg, și capitalism. În ce-l privește, socialismul mizează, el, pe înlăturarea granițelor dintre stat și societatea civilă, dintre sfera publică și sectorul privat și, în definitiv, dintre guvern și piețele libere. Livingston vede în această orientare un „acont la socialism“. La servitutea despre care vorbea Hayek. Să recapitulăm în fugă câteva din măsurile luate în discuție de guvernul actual din România, în scopul soluționării crizei energetice și al reducerii inflației: plafonarea prețurilor, subvenționarea de către stat a unor cheltuieli, umflarea (în primul rând, salarială) a sectorului bugetar în dauna celui privat (care este, totuși, singurul care produce cu adevărat), împins, acesta din urmă, spre faliment și restul. Toate, măsuri menite să conducă economia și societatea românească spre „socialismul de stat”, cum a fost rebotezat comunismul de către socialiștii europeni. (La o conferință a Partidului Socialist Francez din urmă cu câțiva ani, la care au participat, între alții, Ion Iliescu și Adam Michnik, am auzit prima oară expresia „socialism de stat”, din gura Secretarului PSF, care organizase întâlnirea, și care mai spunea că orânduirea cu pricina și-ar fi încetat existența la sfârșitul secolului XX, urmând ca, la începutul secolului XXI, să-și înceteze existența și capitalismul. Se înțelegea că amândouă locurile rămase goale vor fi ocupate de un socialism, cum să zic altfel, în stare pură.) Aș dori să mă înșel dacă spun că România a apucat-o (încă o dată!) pe drumul către servitute. (N.M.)
Fețe, fețe…
Festival național de literatură într-o capitală de județ. Așa cum e firesc, o revistă locală pune pe prima pagină, sus, cuvenita poză de grup cu participanții, în mod sigur avînd legătură cu arta slovelor, în număr de vreo 45. Am privit-o atent și am reușit să identific doar opt dintre persoanele din fotografie, așadar sub 20 la sută. Nu era între ei niciun om sub 50 de ani (mulți treceau probabil de 60) încît să presupun că n-au avut timp să se afirme. Și dacă eu, după cei 40 de ani de cînd străbat țara și literatura ei în lung și-n lat, nu-i pot recunoaște, ce trebuie să cred? Cine sînt aceștia, prin ce s-au ilustrat și unde? Deși citesc revistele literare și le rețin chipurile, textele de sub ele mă irită adesea. Deprecierea literaturii, la noi, vine și din aceste cohorte de neaveniți care maculează totul: reviste, cărți, edituri, evenimente, coborînd nivelul scrisului sub genunchiul broaștei. Măcar pe laureata unui premiu, pretins important, al festivalului cu pricina o cunoșteam, din păcate. Prozele ei pot folosi cel mult la aprins flacăra sobei. Vorba lui Arghezi, arde-le-ar focul! (H.G.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius