Ochiul magic 47 / 2022

[altmariuspress]

Cronicar
România literară nr. 47/2022

Alex și umorul

https://romanialiterara.com/2022/11/ochiul-magic-2/

„Sunt adeptul umorului, nu al ironiei“, mărturisește Alex Ștefănescu în rubrica lui mensuală din LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ (10/2022), „pe care o consider, în relațiile dintre oameni (subl. mea – N.M.), o armă albă, utilizabilă doar ca ultimă soluție, atunci când trebuie să te aperi sau să salvezi o valoare pusă în pericol“. Am subliniat precizarea autorului, spre a face evident faptul că umorul poate fi o modalitate de a stabili relații cordiale cu interlocutorul. De altfel, Alex scrie el însuși mai departe: „Prin umor, îmi manifest dorința de a comunica, de a face o baie de comuniune sufletească…“ Și iată exemplul de umor personal pe care ni-l oferă tot el: la o întâlnire cu cititorii, întrebat fiind cui dă dreptate, celor care au spus că una din cărțile lui este cea mai bună a anului sau celor care au spus că este o carte pentru coafeze, Alex a răspuns că dreptate au și unii, și alții. Acum îmi explic pe de-a-ntregul de unde vine cordialitatea plină de umor a lui Alex în critica literară: din încredințarea că și critica literară este o relație între oameni. Și eu care am considerat totdeauna critica drept o relație dintre critic și opera literară, în care îmi închipuiam că ironia își găsește mai degrabă locul decât umorul. Altfel, sunt încântat de definițiile pe care Alex le dă celor două. (N.M.)

Ce mai citim prin revistele literare

De la o vreme, întâlnim prin revistele literare tot felul de pseudonime. Mai ales, tinerele scriitoare par a-și fi făcut un obicei de a-și schimba numele de la starea civilă cu un altul care, consideră ele, dă mai bine la cititori. Sigur, nu sunt puțini scriitorii din toate epocile care și-au schimbat numele sau care au fost obligați de împrejurări s-o facă. Nu discutăm motivele. Partea proastă este că, în zilele noastre, numele alese în vederea publicării sunt de multe ori pretențioase sau chiar ridicole. Și, culmea, când chiar e cazul să-și schimbe numele, unii scriitori preferă să și-l păstreze pe cel de la starea civilă chiar dacă sună ciudat. Sunt și cazuri în care nu ghicim dacă e vorba de nume sau de pseudonim. Editorii și redactorii ar putea să atragă atenția debutanților asupra necesității unui pseudonim. Nu știu, de pildă, cine este autoarea unui studiu monografic despre Ion Băieșu, publicat în 2016 la Editura Muzeulul Literaturii Române, care semnează Năstaca Prișcoran. Curios nume, curios pseudonim!

Un foarte bine documentat articol intitulat DRP, între Dănceu și Păușa, publică în ORIZONT, 10/2022, Cornel Ungureanu. E vorba de cele două lumi din romanele prozatorului: Oltenia și Bihor. Se știe că D.R. Popescu s-a născut la Păușa bihoreană, de unde se trăgea familia mamei, și a urmat primele clase de școală la Dănceu-Mehedinți, de unde se trăgea familia tatălui. Scriitorul se dovedește un bun cunoscător al celor două lumi, referindu-se uneori la oameni ai locului și la evenimente reale, pe care viziunea lui sumbră, care transfigurează un sat demonizat, cum scrie Cornel Ungureanu, nu le face neapărat de nerecunoscut. În afară de cutremurele istorice și sociale înfățișate în opera lui D.R. Popescu, există unul, de un grad seismic mai mic, dar care corespunde realității. Iată finalul articolului din „Orizont“: „O publicație scrie că la Păușa se va înființa Casa memorială DRP, dar nu Păușa, ci Nojorid îl declară cetățean de onoare. Păușa e un sat aparținător de comuna Nojorid. Doar Nojorid poate lua deciziile, doar el îl poate numi cetățean de onoare. Și școala din Nojorid se va numi D.R. Popescu. La Păușa nu mai există școală, nu mai există niciuna din instituțiile de odinioară. Mai există doar 130 de case… aproape goale.“ Mă gândesc (ce dovadă mai mare de naivitate vreți din partea mea?) că școlarii de mâine vor căuta zadarnic pe hărțile didactice din Cabinetele de lectură (!) localitatea unde s-a născut autorul Leului albastru.

În același număr din Orizont, Cristian Pătrășconiu poartă un dialog pasionant cu Elizabeth Sombart, genială pianistă, profesoară de muzică, autoare de cărți despre muzică. Tema este Muzică, tăcere, fascinație, credință. Un prim interviu cu muziciana franceză, acordat tot lui Cristian Pătrășconiu, a apărut la începutul anului în România literară. În legătură cu raportul dintre sunetul muzical și zgomot, Elizabeth Sombart relatează o întâmplare fericită și totodată dureroasă pentru ea: a cântat la pian într-un salon pentru muribunzi, așa cum a cântat într-o mulțime de astfel de instituții în care ascultătorii nu sunt obișnuiții sălilor de concert, dar care au tot atâta nevoie de muzică precum aceștia. În salon se aflau pacienți supuși unor tratamente paleative și în care o singură pacientă fusese adusă cu patul și cu toate aparatele care o țineau în viață. O dificultate neașteptată s-a dovedit pentru pianistă integrarea bip-ului repetat emis de aparatele de la patul femeii, „un sunet care nu este caracteristic muzicii“, cum spune chiar Elizabeth Sombart mai departe: „Credeți-mă că, la finalul concertului, odată cu ultimul acord, s-a întâmplat ceva. Am întrebat ce se întâmplă. Mă aflam între două lumi: lumea de aici și bip-ul. Femeia a murit pe ultimul acord. Și bip-ul s-a oprit. M-am dus la ea și am văzut că avea, încă, o lacrimă pe obraz, dar o lacrimă de lumină. Și mi-am spus că, dacă există un singur concert în viața mea care să conteze cu adevărat, atunci acesta este.“

În APOSTROF 10/2022, Marta Petreu & Ion Vartic publică alte patru scrisori ale lui Ștefan Aug. Doinaș către Radu Stanca, toate din 1946. Absolut excepționale, prin verva sarcastică, cu o spumă de răutate, așa cum nu știu ca autorul atâtor eseuri să mai fi scris vreodată. Niciunul din membrii Cercului literar, printre care câteva doamne și domnițe, nu e cruțat. Autorul are curajul de a le citi una din scrisori împricinaților și de a nota reacțiile lor. Îi dă, de exemplu, sibianului perpetuu Radu Stanca un raport despre cerchiștii aflați acum la Cluj: „…Am înființat decorații, ordine, mențiuni, pentru a fi acordate de acum înainte membrilor care se vor remarca. (Iată două dintre mențiunile secrete: cu sex disponibil și cu cearcăne de Corydon.) Ți le vom trimite în curând, în tablou complet. Ce să-ți spun despre aceste evenimente interne? Todoran este cam acru, Petroiu, puțin mucezit, Cotruș n-are stare și alinare. […] Regman are un cont cu cheltuielile pe care le facem la «Țibrea», Curea a făcut un stat după răutatea fiecăruia, Nego, o diagramă asupra frecvenței cu care se spală Cotruș pe picioare etc.“ Vreți să știți și care au fost reacțiile cerchiștilor? „Scrisoarea a fost citită la crâșma «Zakogo maljom»… Regman: scârbit și rău; Todoran: dulce; Petroiu: entuziast; Cotruș: neliniștit; Iencica Radu: prompt; Enescu: rușinat; Nego: dezlănțuit; Balea: tâmpit.“

În STEAUA 10/2022, un anunț important face Ovidiu Pecican: o dată pe lună, miecuri seara, la Biblioteca județeană „Octavian Goga“ va ființa cenaclul „Steaua“. Deschis scriitorilor de orice vârstă. În fond, de ce nu? Am încercat și noi la Uniune să ținem un cenaclu, deschis tinerilor și condus de un tânăr. Lucrurile au mers din rău în mai rău, așa că a trebuit să renunțăm la el. Mai ales când ne-am dat seama că cel din urmă coordonator, poet douămiist promițător ca și alți douămiiști pe vremea aceea, dar de care singurii care își mai aduc aminte astăzi sunt doar ei înșiși, a cerut să fie plătit. Ce, doar nu mai suntem în comunism ca să facem muncă voluntară! Era și asta o promisiune, ce să mai zicem! Îi dorim cenaclului Steaua succes. Poezia e la Cluj, la ea acasă. Doar că nu e casa lui Goga, locul în care cenaclul își va ține ședințele, ci a lui Blaga.

În același număr al revistei clujene, comentând cartea lui Constantin Cubleșan, Defăimarea lui Eminescu, de la Junimea ieșeană, 2022, Ion Buzași culege două opinii defăimătoare (și bine face!), una din cărțulia canonicului blăjan Alexandru Grama din 1891 și alta din „Dilema“ din 1998, semnată de Cezar Paul-Bădescu. Mai bine de o sută de ani au trecut între una și alta: în afară de neînțelegerea poeziei lui Eminescu, mai este o legătură între ele, și anume caracterul aberant. Grama îl blestemă pe poet cu gura teologului greco-catolic, supărat pe calvini, pe slavi și pe grecii fanarioți, cu care Eminescu ar împărtăși „jugul“ pe care acești străini l-au pus pe gâtul neamului românesc, iar Eminescu, pe gâtul poeziei românești, un jug încă și mai „rușinos“, fiindcă a fost opera românilor înșiși, „carne din carnea noastră și sânge din sângele nostru“. Aberația lui Cezar Paul-Bădescu este pură din punct de vedere ideologic și „nu amintește de stilul lui Grama“, cum crede Ion Buzași. Iată: „Poezia lui Eminescu nu mă încânta, de fapt ea nici nu exista pentru mine decât ca pură obligativitate didactică – era, deci, lipsită de substanță. La rândul lui, poetul însuși era ceva inert și ridicol ca o statuie goală pe dinăuntru și cu dangăt spart.“ Să mă bată muza poeziei dacă nu-l prefer pe Grama! (N.M.)

Nostalgii și melancolii

Într-un recent interviu pe un post de televiziune, întrebat de moderator dacă se consideră un scriitor cu succes la public, Mircea Cărtărescu a declarat că succesul nu te face un scriitor mai bun. Asta e ok. Și că n-a fost niciodată interesat să aibă succes. Asta rămâne de văzut. Câteva minute mai târziu, a relatat o întâlnire cu publicul dintr-o țară străină, cu ocazia primirii unui important premiu literar, în care a fost nevoie de intervenția poliției ca să stăpânească buluceala numeroșilor doritori de autografe. Situație care, s-ar zice, nu l-a lăsat de tot nepăsător, dacă judecăm chiar și numai după faptul că a ținut s-o relateze. Asta apropo de oroarea de succes. A mărturisit, în aceeași ordine de idei, că imediat după 1990, aflat pentru prima oară în SUA, s-a gândit să rămână acolo. Nu și-a pus planul în aplicare, constatând cât de greu este să fii recunoscut ca scriitor într-o mare țară străină. A dat exemplul colegului nostru Matei Călinescu, profesor la Bloomington din anii 1970, când a părăsit România comunistă, critic literar excepțional, care n-a căpătat niciodată notorietatea meritată, deși a publicat cărți importante și a predat două decenii într-o Universitate americană, fiind silit, ignoratul de el, să împartă cu alți patru colegi un birou amărît de la Universitate. Mai rău: nimenu auzise de el în târg. Așa că, luminat în privința irealizării succesului peste hotare, Cărtărescu s-a întors în țară, decis să obțină succesul prin efort personal. Aș îndrăzni să ziccă și grație valorii, deși mă tem să nu intru în gura lui Christian Moraru fiindcă recurg la concepte „depășite“ și cu care Mircea Cărtărescu se pare că împărtășește opinia conform căreia s-ar fi încheiat acele vremi în care criticii literari stabileau (piei, drace!) valorile. Odată și odată trebuia să punem capăt acestui mit al criticii de direcție. Și uite-așa, Mircea însuși mână-n luptă bătălia-ngrozitoare contra noastră, a celor care am aparține definitiv trecutului, ca imprudentul de mine, care a scris despre cartea lui de debut că promite un mare poet sau ca prudentul Eugen Simion, care a văzut în el un autor de succes. Așa o fi! Dar nu pot să nu mărturisesc, la rândul meu, că prefer trecutul când Cărtărescu scria Poeme de amor și Nostalgia, prezentului în care scrie Nu striga niciodată ajutor și Melancolia. Eu sunt un nostalgic, nu un melancolic. (N.M.)