Lumea de mâine
M-am referit de mai multe ori la ancheta lui Ion Biberi dintr-un volum de interviuri, Lumea de mâine, publicat în 1946 și reeditat după 1989, în care personalități din toate domeniile culturii spuneau cum văd ei lumea de mâine. De fiecare dată când am citit și recitit opiniile, am fost uluit de completa lor lipsă de viziune. Cu nici doi ani înainte ca regimul comunist să se instaleze la putere, așadar, nici cei mai îmbrobodiți dintre cei chestionați n-au fost capabili să prevadă catastrofa care avea să se petreacă. Răspunsurile sunt de o naivitate colosală. Nu vreau să mă laud cu capacitatea mea de a prevedea viitorul. Nici altceva. Nu mi-a ieșit niciodată niciun pronostic. Nici măcar la pronosport n-am câștigat, deși am avut rubrici de sport în reviste încă din anii 1970. Bunul-simț îmi spune să nu-mi dau cu părerea în privința lumii de mâine. Așa că, mărturisesc că nu știu absolut nimic despre lumea de mâine, dar că sunt foarte îngrijorat, alarmat, speriat, de ce n-aș recunoaște-o, de cum va arăta. Mă uit și eu, ca tot omul, în jur. Văd ce se întâmplă. Și îmi pierd pe zi ce trece bruma de speranță că mâine va fi mai bine decât azi. Speranța care, în lunile de după decembrie 1989, ne lumina viitorul. A cărei lipsă astăzi ne întunecă prezentul. N-am în vedere doar România, ci întreaga lume. Fantoma comunismului n-o mai bântuie, cum spune Thierry Wolton într-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu în „Viața românească“, 7-8/2023. O bântuie o altă fantomă, aceea a corectitudinii politice, woke, cancel culture (citiți articolul lui Al. Călinescu din acest număr, la pag. 4), ideologii care promovează dictatura mediocrității, a egalitarismului și a unei discriminări inverse. Ca orice ideologie, nici acestea nu admit replică. Dar împart, încă o dată, lumea în două, cum au împărțit-o ieri comunismul și fascismul, după vechile criterii sau după altele noi. Disprețuind valorile și meritocrația, cu alte cuvinte, faptul că nu suntem toți la fel, asta fiind, în definitiv, toată bogăția speciei umane, cum spune Wolton. Comunismul, cel puțin, ne mințea că suntem toți născuți egali. Corectitudinea politică din zilele noastre ne instalează din nou în căprării opuse, bărbați vs. femei, albi vs. negri, bătrâni vs. tineri și așa mai departe. Pe scurt, om vs. om. (N.M.)
Copii teribili
În Franța, în România, peste tot în lume, se înmulțesc de la o vreme cazurile de copii teribili. Violenți, agresivi, criminali. Ceea ce este alarmant este scăderea vârstei de la care se manifestă acest comportament. Istoria nu confirmă neapărat originalitatea fenomenului din zilele noastre. Sunt bine cunoscuți, de exemplu, copiii teribili din Roma veche. Câțiva dintre ei au devenit împărați. A existat în Evul Mediu o Cruciadă a Copiilor. V-ați întrebat vreodată ce vârstă aveau cei mai mulți dintre protagoniștii Marii Revoluții Franceze? Sub acest raport, societățile moderne nu se deosebesc foarte mult de cele vechi. Anarhiștii ruși din a doua parte a secolului XIX erau studenți. Revoltele de stradă din secolul următor din Europa au fost provocate de studenți și de elevi. Anul 1968 a fost în Franța opera acelorași. Indiferent de scopul mișcărilor populare, ba chiar în lipsa unui scop limpede, tinerii au fost primii care au ieșit în stradă. Printre protestatarii francezi de acum câtva timp contra creșterii vârstei de pensionare s-au numărat tineri și minori. Tot minori, unii sub 13 ani, au fost cei care au produs cele mai mari pagube în revolta care a avut la origine moartea unui tânăr francez de origine musulmană. Ceea ce caracterizează astfel de manifestări violente, individuale sau de masă, în epoca actuală este influența uriașă pe care o exercită mass-media. Moartea lui Floyd și a lui Nahel n-au constituit, în definitiv, decât pretexte pentru revoltă. Reacția poliției, excesivă, a pus paie pe foc. Iar mass-media a întreținut focul. Îngrijorător în cazurile din România din ultimul timp este faptul că teribilismul ține de ceea ce mare parte a adolescenților văd la t.v. sau pe rețelele sociale, dintre care TikTok se dovedește cel mai iresponsabil. E vorba de un teribilism pe care vârsta nu-l explică pe de-a-ntregul. A devenit un simplu caraghiozlâc înscrierea pe marginea unor filme sau spectacole t.v. restricții de felul: interzis copiilor sub 12 ani fără acordul părinților. Ce pretenții poți avea de la părinți care n-au știut că copiii lor se numără printre cei mai violenți scandalagii din Franța ultimelor luni, incapabili să le controleze copiilor lor sacul pe care aceștia îl poartă în spate la școală și peste tot? Părinții care nu și-au dat seama că fiii și fiicele sunt drogați? Educația nu trebuie lăsată exclusiv pe seama școlii. Ea începe cu cei șapte (sic!) ani de acasă. Partea proastă este că niciunul dintre elevii-cuțitari de la Belgrad sau de la Craiova nu era psihopat. Din câte au descoperit autoritățile, ei sunt niște adolescenți obișnuiți, stricați de modelele pe care familia și societatea le oferă. Tații își iau cu ei copiii pe stadion, dar nu la bibliotecă, la teatru sau la filarmonică. Urmarea este că toți puștii se tund ca fotbaliștii și înjură ca ei. După ce mai cresc, se duc la Untold și la alte festivaluri de țopăieli, păziți cu strășnicie de jandarmi ca să nu se drogheze. Din toate aceste frecventări nu învață mai nimic care să le fie folositor într-o viață normală. Sportivii sau cântăreții le devin modele mai degrabă pentru fițele și damele lor, decât pentru vocația lor. Fiindcă nu munca sau arta reprezintă pentru ei exemplul de urmat, ci distracția. De câte ori un reporter de t.v. n-a auzit exclamația unui adolescent: „Ah, ce bine mă distrez!“ Din alt punct de vedere, mai înțelegător, violența, care pare de nestăvilit în lumea copiilor teribili de astăzi, poate fi considerată o prelungire a jocurilor copilăriei. I-am văzut pe copiii care călcau în picioare mașinile sau dădeau foc magazinelor de pe bulevardele pariziene: pentru ei, era un joc amuzant, o distracție, o formă de libertate neîngrădită de societate și de orice responsabilitate. Se spune uneori: și noi am fost copii teribili când aveam vârsta lor. E un mod periculos de a le justifica adolescenților de astăzi comportamentul. Chiar dacă, așa cum spuneam, istoria e plină de copii teribili, teribilismul actual atinge un nivel niciodată constatat în trecut. Nu numai fiindcă societatea permite ceea ce nicio alta n-a permis vreodată, dar și fiindcă mijloacele pe care le avem la îndemână pentru a ne manifesta impulsurile violente, oricare ar fi originea lor, sunt mult mai complicate și mai dure decât cele pe care omul le-a avut la dispoziție de-a lungul secolelor. Civilizația n-are doar o singură față, aceea pozitivă, care reglementează viața socială a omului, ci și o față negativă, care constă în a produce mijloace de a face răul tot mai sofisticate. Ce distanță de la pumnalul lui Brutus înfipt în pieptul lui Cezar la racheta antitanc cu care rușii l-au ucis recent pe un probabil dezertor (N.M.)
Ce se mai poate spune?
În numărul din 3-9 august al revistei „Dilema veche“, scandaloasa achitare a celor doi foști ofițeri de securitate răspunzători de asasinarea lui Gheorghe Ursu în închisoare face obiectul unor comentarii absolut remarcabile. A reproduce fie și numai esențialul din fiecare nu e suficient. Articolele trebuie citite. Al lui Andrei Pleșu se intitulează Una sinistra commedia. Nu e nevoie să spun de unde este inspirat titlul. „Aproape că aș risca, în bună tradiție autohtonă, o reacție bășcălioasă, scrie autorul la început. Doar că pătată cu sânge și cu parșivă prostie instituțională, realitatea încurajează mai curând melancolia și revolta decât râsul ironic.“ Sever Voinescu e de părere că „decizia instanței în cazul Ursu validează o idee de bază a propagandei ceaușiste“, și anume aceea că „regimul comunist a încetat să fie represiv odată ce a venit la putere Ceaușescu“. Și mai grav: decizia are „puterea stabilirii unui precedent judiciar…“ Andrei Cornea vorbește despre Justiție și Istorie și încheie cu o întrebare: „Mărginire intelectuală, incultură politică sau rea-voință? Nici măcar nu mai contează prea mult.“
Ce se mai poate spune? Nu sunt în măsură să adaug ceva. Totuși! Mai întâi, spre deosebire de Andrei Cornea, ale cărui remarci îmi sunt cele mai apropiate, eu cred că ar trebui să încercăm să înțelegem care dintre cele trei răspunsuri explică cel mai bine decizia absolut șocantă a magistraților de la ÎCCJ sau dacă nu cumva e necesar să le luăm în considerare pe toate laolaltă. În ce mă privește, nu aspectul juridic mă neliniștește, nu însă pentru că nu sunt de meserie, ci pentru că nu-mi mai fac de mult iluzii cu privire la justiția actuală. Ceea ce, fără să mă surprindă neapărat, mi se pare îngrozitor este precaritatea memoriei unor magistrați pe care 1989 i-a apucat în funcție și deopotrivă dezinteresul altora tineri. Nu e posibil să pui la îndoială disidența, cu argumente din propaganda ceaușistă, cum spune Andrei Cornea. Nici complicitatea ofițerilor de securitate la crime comise de alții, dar la comanda lor. De câtă ignoranță în privința istoriei comunismului românesc dau dovadă înalții magistrați ignorând faptul că Ursu și atâtea mii de cetățeni onești, printre care părinții mei, au fost deținuți politic, nu de drept comun? Poate cel mai dureros lucru este chiar acesta: incultura. Politică. Istorică. De tot felul. Ea explică ignoranța, uitarea, nepăsarea. După naiva mea părere, toate acestea ar trebui considerate, când conduc la condamnarea unor nevinovați și la achitarea unor vinovați, crime contra umanității. E prea târziu să-i trimitem la școală pe Calibanii din justiție. Să fie prea devreme să-i trimitem la închisoare? (N.M.)
Patologie literară
În „Luceafărul de dimineață“, iulie 2023, în rubrica lui obișnuită, Horia Gârbea comentează pe scurt, într-un fel de pastile critice, opt volume de poezie datorate exclusiv unor tinere poete, unele complet necunoscute. E o mai veche idee a comentatorului, conform căreia critica trebuie să se pronunțe asupra oricărei apariții editoriale, chiar dacă n-are nicio valoare. Procedând însă astfel, chiar dacă subliniază, din când în când, unele păcate ale versurilor, de obicei, veniale, comentatorul întreține iluzia periculoasă că e vorba despre poezie adevărată. Doar că citatele ne spun altă poveste: e vorba, în mai toate cazurile, despre „poezie“. Exemple? Câte vreți! Iată unul singur, comentat de critic ca făcând parte din „seria de poeme reflexive“ caracteristice Romiței Mălina Constantin, prin care autoarea „încearcă să se definească pe sine și rostul său, ca scriitoare, în lume“: „măști se scurg/ spre ținutul flămând/ din această metropolă pe moarte/ cu tălpi moi și genunchi albi/ ca penajul unui porumbel/ venit pe pervazul tău dimineața/ cât să te facă să urci pieptul obosit/ spre lumină“. Volumul a apărut la Neuma, editură de prestigiu, spre deosebire de altele despre care eu, cel puțin, n-am auzit niciodată. N-am idee de ce edituri cu pretenții ca Neuma sau Tracus Arte publică astfel de volume lipsite de valoare și fără legătură cu literatura. În schimb, în legătură cu edituri obscure, de felul Clubului Mitteleuropa de la Oravița sau al Eurostampei de la Timișoara, am unele suspiciuni. De altfel, Horia Gârbea însuși face praf Editura Bibliotheca de la Târgoviște pentru modul haotic în care a editat volumul Andei Mădălina Miroiu, Paștele Cailor. (Și alte titluri caraghioase: Defragmentări, A miriada oară, Rotitor.) Nu am în vedere atât lipsa de spirit critic a editorilor sau a criticior, cât politica de încurajare de către aceștia a unui fenomen foarte grav de patologie literară. (N.M.)
Absurdistan
Pe măsură ce gaura din buget seamănă tot mai mult cu o gaură neagră din astronomie, măsurile guvernului frizează absurdul. La desființarea/comasarea instituțiilor de cultură finanțate de autorități publice centrale și locale care au același obiect de activitate (teatre, biblioteci, muzee și multe altele) ne-am referit în semnalul de alarmă pe care îl puteți citi pe prima pagină a numărului de față. Din păcate, ordonanța de urgență în discuție va provoca, în cazul în care va fi adoptată, un adevărat dezastru, nu numai în cultură, ci și în numeroase alte domenii de activitate. Statul își ia mâna de pe IMM-uri, de pe centre de cercetare și învățământ, inclusiv de pe cele ale Academiei Române, în speranța disperată de a economisi milioanele necesare pentru a compensa miliardele cheltuite în mod iresponsabil. În timp ce CCR încearcă să-i scutească pe magistrați de reducerea uriașelor lor venituri, noi taxe și impozite amenință să greveze cele mai mici venituri. Plafonarea prețurilor conduce la ieftiniri derizorii și nesigure, urmate inevitabil, după cum avertizează BNR, de scumpiri masive. Și așa mai departe. Nu e nicio îndoială că trăim în Absurdistan.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius