Corespondență R.l.
Dumitru I. Dincă insistă de o bună bucată de vreme să-i publicăm poeziile. Îi facem onoarea de a-i publica un fragment dintr-o poezie, ca mostră, în rubrica noastră intitulată Patologie literară (a se vedea rubrica alăturată).
Mihaela Albu ne trimite o recenzie. Îi aducem respectuos la cunoștință ceea ce am tot spus și altora, și anume că avem ehipa noastră de recenzenți, așa că nu publicăm recenzii care ne vin din afară. Nimeni n-o împiedică pe autoarea cărții pe care Mihaela Albu dorește s-o comenteze în R.L. să ne expedieze un exemplar la redacție.
Am prefera, în aceeași ordine de idei, ca aceia care doresc să colaboreze la revista noastră să se numere printre cititorii ei. Primim misive de la persoane care, în mod evident, nu citesc R.l. De exemplu, Iolanda Miculescu ne întreabă dacă publicăm romane în foileton. N-am publicat niciodată. Ne trimite și o poezie. Nepublicabilă.
Laurențiu Bădicioiu este autorul unei cărți intitulate Repere ale comicului românesc în reviste interbelice, pe care ar fi trimis-o la redacție cu trei luni în urmă. N-am primit-o. Îl rugăm să ne-o reexpedieze pe adresa București, Calea Victoriei, 133.
Iancu Popescu are dreptate că i-am atribuit greșit lui Balzac un personaj binecunoscut al lui Molière. Mea culpa!
Michael Varujan Magharian ne propune spre publicare două nuvele, însumând 34 de pagini, care „au găsit amândouă în prealabil găzduire în paginile revistelor «Observatorul.com» și «Araratonline.com»“. Mulțumim, dar suntem convinși că stau foarte bine acolo unde sunt.
Mihai Badea ne recomandă să luăm ca model revista franceză „Diplomatie“ și să consacrăm unele numere unei tematici anume. Mulțumim pentru sugestie, dar rămânem deocamdată la formula noastră. Aricolele cu care își însoțește propunerea nu prezintă niciun interes. Corespondentul nostru ar dori să știe și ce i-am răspunde doamnei Ursula Bassler, „cercetător specializat în particule elementare“, la întrebarea „când știu că soarele va exploda în patru miliarde de ani, la ce bun să mai studiez poemele lui Goethe?“. Nu prea știm ce să răspundem. Dar, dată fiind perioada de timp de care dispunem, ne luăm un răgaz de câteva secole de a citi și reciti poemele lui Goethe. Vom trăi și vom vedea. L
Patologie literară
Din poemul în IX părți, intitulat Tortùrile (sperăm a fi pus accentul corect) și subintitulat în cârja sângelui, pe care ni-l trimite Dumitru I. Dincă, publicăm prima parte: „Blând trup pe arena curcubeului/ înlănțuită-n ramuri din care lăstari țâșnesc/ muguri ca niște sâni obraznici/ iar ea, atotputernică, împărăteasa cerului/ alungă fluturii unii orbi/ care rod colții literelor/ până se îmblânzește bolta de leșuri/ cuvinte fără litere atârnă de stele/ ca niște tronuri umile în fața troiței/ câinii așteaptă cu boturile roșii/ de sângele aștrilor pe care i-au prădat./ Și vine ea trufașă/ și roade fiecare literă încât curcubeul/ atârnă ca o puzderie stelară.“ Spațiul nu ne permite să reproducem întreg poemul, dar îi asigurăm pe cititorii noștri că între părțile acestuia este tot atâta legătură câtă este între cuvintele (cu litere) din prima parte.
În volumul lui Constant Kapitza intitulat Aburii ceaiului de mușețel (Editura Betta, 2023), cu un Cuvânt înainte semnat de Eliza Roha, pe clapa copertei a doua, așadar în vedetă, citim două catrene, sub titlul O lume sparge frică, datate de autorul însuși 2004: „De clocote și faime/ n-ajung să mă izbesc/ culoare, zaruri, arme/ nu pot să le opresc.// Vrăjite spirite adună/ o noapte degradată, mică/ de sunet și alcool nebună/ o lume sparge frică.“ Pe coperta a doua, Ioan Holban apreciază „poezia lui Constantin Kapitza ca o poezie a condiției umane, urmând epifania crucii care se ivește «pe drumul meu îndepărtat» spre locul unde întunericul se ascunde în lumină și sufletele fug să se așeze la locul lor“. O frază care nu spune mai nimic despre poet, dar spune destule despre critic. L
Scheletul din dulap
Nu știu din ce roman polițist provine expresia „scheletul din dulap“. Cu alte cuvinte, a vinovăției ascunse. Avem tot mai multe exemple de cazuri în care politicieni, antreprenori, afaceriști de toată mâna, toți îmbogățiți peste noapte, au ceva important de ascuns de ochii lumii. Fie afaceri cu statul, reprezentat de rubedenii sau de amici care nu sunt în regulă, fie copii de bani gata ai unor mahări locali sau centrali. Sunt atât de numeroși, încât autoritățile responsabile nu le mai dau de urmă. Caracatița din Voluntari nu este decât una din zecile, sutele, miile din țară. Nici măcar singura cu obiectul de activitate al azilelor de bătrâni. Câte or mai fi existând, cu alte obiecte de activitate, în întreaga țară? Și de când funcționează fără ca nimeni să nu se sezizeze? A fost mai mereu nevoie de o catastrofă, precum aceea de la Colectiv, ca să iasă la iveală lipsa autorizațiilor, a controalelor, a complicităților, a mitei, pentru ca totul să devină o problemă publică. Nu pot să nu mă întreb îngrozit ce s-ar fi întâmplat dacă tragedia de la azilul din Voluntari (și nu numai) n-ar fi fost dezvăluită de ONG-uri și de presă. Nu mă pot împăca cu ideea că, un an înainte de patru runde de alegeri, viața României și-ar fi urmat nestânjenită cursul: Firea ar fi câștigat un nou mandat la PGMB, Pandele, gata de crimă ca să-și apere familia, cum ne-a anunțat, s-ar fi reales a nu știu câta oară primar la Voluntari, Godei și-ar mai fi adăugat câteva milioane la bugetul personal, la rândul lor, funcționari, notari și medici ar fi continuat să-și încaseze, cu inima curată, tainul obișnuit, și ultimii, dar nu cei din urmă, bătrânii instituționalizați ar fi continuat să fie umiliți, maltratați, roși de boli și morți cu zile. (N.M.)
Mediul în care ne formăm
Am citit romanul lui Jay Parini consacrat vieții lui Walter Benjamin, tradus exemplar în limba română de Irina Horea, în pofida dificultăților de care niciun cunoscător al subiectului nu poate să nu-și dea seama, și am făcut câteva constatări. Dincolo de calitatea omului, pe care o descopăr în roman, n-am avut niciodată motive să mă bucur de ideile lui Benjamin. L-am citit, în decursul timpului, ca și pe confrații lui, Gadamer, Adorno și ceilalți, și am încercat, pe măsura putințelor mele intelectuale, să-l înțeleg. Dar nu despre cât am înțeles vreau să scriu acum. Romanul lui Parini mi-a dezvăluit un lucru, legat de mediul formării intelectuale a lui Benjamin, un mediu la care m-am referit, nu o dată, vorbind, de exemplu, despre formarea intelectuală a generației mele, la dascălii noștri, la școala prin care am trecut. Ce vreau să spun acum este sentimentul pe care l-am trăit descoperind ce însemna, cu un secol în urmă, pentru Walter Benjamin, compania unora dintre cei mai mari intelectuali ai secolului XX, profesori, colegi, tovarăși de cafenea, mentori și, de ce nu, la un moment dat, emuli, împreună cu care a trăit primele revelații de viață și de lectură. M-am întrebat, fără să vreau să minimalizez în niciun fel mediul și anii formării generației noastre, ce pretenții putem să avem noi de a visa măcar să rivalizăm cu marii contemporani ai unui Walter Benjamin? E doar un caz. Vă pot oferi multe altele. Nu e vorba că ne disprețuim propriii dascăli. Aceia pe care soarta intelectuală ni i-a hărăzit. Le-am consacrat numeroase și recunoscătoare evocări. Dar nici nu pot să nu amintesc de faptul că multe din întâlnirile faste ale generației mele s-au petrecut foarte (prea?) târziu. Le-am recuperat oare? Citeam articolul lui Al. Călinescu dintr-unul din numerele trecute ale R.l., în care este pomenită întâlnirea autorului cu Milan Kundera, citeam articolul lui Toma Pavel din același număr despre întâlnirea cu Alain Besançon. I-am cunoscut și eu pe amândoi, abia plecați dintre noi. Ca și pe mulți alții, pe François Furet, pe Raymond Aron, pe Havel, pe Michnik, pe Geremek și pe alții, cărora le datorez nu neapărat un mod de a gândi, fiindcă unii erau mai tineri decât mine, dar, în orice caz, impulsul de a continua să gândesc cum se cuvine. Problema este că generația noastră a avut acest noroc când nu trecuse binișor de prima tinerețe. Lucru valabil atât pentru contactele umane, cât și pentru lectura operelor unora dintre ei. Să nu-l mânii pe Dumnezeu: în meseria mea, descoperirea operelor n-a reprezentat o dificultate. Am citit totuși la timp cam tot ce conținea bagajul literar absolut necesar unui critic literar. Congenerii mei filosofi, sociologi, umaniștii, în general, n-au avut însă acest noroc. Sigur, intelectualul este un om care se formează întreaga viață, care învață la orice vârstă și care n-ar trebui să aibă nevoie să-și astupe cu ceară urechile, ca marinarii lui Ulise, ca să nu cedeze cântecelor de sirenă. Lor, ca și eroului lui Homer, le e de ajuns să se lege de catargul unor convingeri inebranlabile. Aici e nodul problemei formării intelectuale: cât timp poți corecta ceea ce ai învățat greșit? Uneori prea târziu poate însemna prea târziu. Gândul acesta mă neliniștește mai ales acum la bătrânețe, în ciuda unui vag reconfort pe care mi-l aduce dublul noroc, despre care vorbeam, de a nu ne sfârși viața precum am început-o, iar în ce mă privește, ca critic literar, de a mă fi format într-o epocă de relativ dezgheț ideologic și artistic. Și, totuși, o întrebare cât se poate de insidioasă rămâne: cum am fi profitat de pe urma unor contacte și lecturi venite cu câteva decenii mai devreme, ce, cum și despre ce am fi scris și, în definitiv, am fi fost tot noi cei care suntem sau am fi fost alții, nu neapărat cu totul alții, dar oricum diferiți de cei care suntem? Îmi amintesc că i-am invitat, într-un rând, pe participanții la o întâlnire politică, intelectuali majoritatea dintr-un orășel din Ardeal, oameni deschiși, interesați de schimbare, motivați (existau încă și din aceștia în anii 1990), să facă următorul exercițiu de imaginație: închipuiți-vă o clipă că n-a existat comunismul și că istoria a curs normal, și întrebați-vă cum am fi arătat, într-un astfel de caz, noi, cei din această sală de clasă, cum ar fi arătat sala de clasă însăși, școala toată, orașul în care locuiți, casele, străzile lui și, la urma urmelor, cum ar fi arătat țara întreagă. Nu, n-am fost aplaudat. S-a lăsat o tăcere impresionantă. Toți cei de față încercau, probabil, să-și inchipuie cum ar fi arătat lumea lor fără să fi trecut prin jumătatea de secol de comunism. (N.M.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius