Scrisoare deschisă
Dragă Florin Piersic,
Ne-am petrecut amândoi aproape o treime din viață într-o lume îngrozitoare. Cred că niciunul dintre noi n-a bănuit că ne vom petrece anii care ne-au rămas într-o lume la fel de îngrozitoare. Și unul, și altul am fost martori la felul cum îi trata regimul comunist pe intelectuali. Tu ai întruchipat pe scenă rezistența la oroarea cuibului de cuci al cărui chip era pe cale să-l împrumute societatea românească. Eu am încercat să apăr literatura de a se prostitua ideologic, odată cu aceeași societate, pe cale de a se transforma într-un Salon numărul 6 al lui Cehov. Niciunul dintre noi nu s-a lăudat cu faptele lui de arme. Am făcut ce am putut face. E mult? E puțin? Nu suntem atât de bătrâni încât să ne așteptăm la o judecată de apoi. Eu zic să mai avem puțintică răbdare. Cât despre judecata contemporanilor, ce ar fi de spus? În anii din urmă, scriitorii care au împlinit o oarecare vârstă au avut parte de judecata generației tinere. Și nu în cărți, ci la tribunal. USR a fost chemată în instanță de peste două sute de ori. Din fericire, a câștigat toate procesele pe care i le-au intentat unii dintre foștii noștri colegi. A venit rândul UNITER. Încă de când Caramitru era președinte, tineri actori și regizori au crezut de cuviință că e vremea să ajungă ei la butoane. Deși nesprijinindu-se încă pe o autoritate profesională recunoscută. Cred că știi mai bine decât mine cum stau lucrurile în teatru. Recent, ai aflat, desigur, câteva doamne și domnișoare, mai pricepute în regizarea unor campanii decât în regia de teatru, și de care nu auzise mai nimeni înainte, au cerut eliminarea de pe scenă a lui Silviu Purcărete și a lui Andrei Șerban, pentru motivul (sic!) că sunt „obosiți“ și „desueți“, incapabili să mai joace vreun rol în teatrul zilelor noastre.
Nu mă miră deloc că ți-a venit rândul la judecată. Faci parte astăzi, ca și ieri, din categoria marilor personalități. Dacă reușeai să fii un oarecare actor, de ce te-ar fi băgat în seamă Iulia Popovici? Când am vorbit, mi-ai spus că nu știi cine este. Îmi pare rău că trebuie să te cert: cum să nu fi auzit de o personalitate atât de importantă în lumea ta, în parte, și în a mea? La început, părea să fie un cronicar dramatic promițător, apoi, a foșgăit o vreme pe lângă, nu pe scena teatrului, preferând-o pe cea politică și devenind membră influentă a USR (partidul, nu Uniunea Scriitorilor!), care a numit-o secretar de stat în Ministerul Culturii. Ei bine, de numele cu pricina se leagă o inițiativă despre care mă mir, de data asta, pe bune, că n-ai auzit. E vorba de un proiect de lege (sper că se află deocamdată în acest stadiu) corect politic, care face din artiști „lucrători culturali“. Îți sună cunoscut? Nu știu dacă ai învățat la facultate teza lui Marx care susținea că, în comunism, orice cetățean va putea fi, în același timp, inginer, medic, scriitor, actor, pictor sau compozitor. Cu alte cuvinte, lucrător cultural. Ei bine, lui Ceaușescu minunea cu pricina nu i-a reușit. Iuliei Popovici et comp., minunea este pe cale să le reușească. Mai vreau să adaug ceva: s-o uităm pe Iulia Popovici. Ea este doar o rotiță dintr-un mecanism. Primejdia de acolo vine. Și e una cât se poate de reală.
Iată de ce îți spuneam că trăim vremuri la fel de îngrozitoare. Dacă vrem să scăpăm și de data asta cu bine, va trebui să facem front comun contra prostiei universale care pare gata a se statornici în cultura dece niilor din urmă. Mulți dintre noi sunt răniți de atacurile josnice la care se dedau junii corupți. Nu e cazul să ne lingem rănile. Trebuie să luăm atitudine. Cu atât mai mult, cu cât nu e vorba numai de tine sau de mine, ci de noi toți. Lucrătorii cultural, era să zic. Te provoc, dragă Florin Piersic, să participi și tu la singura formă de solidaritate care poate salva cultura română, și anume aceea de a nu tăcea și de a protesta, când suntem puși în pericol. Vocea fiecăruia dintre noi va trebui să se facă auzită. Și, nu în ultimul rând, vocea lui Florin Piersic. România literară pune paginile sale la dispoziția celor care doresc să-și asume această reaponsabilitate.
Cu prietenie și cu respect, Nicolae Manolescu
Cutia Pandorei
Am participat de câteva ori la ceea ce se cheamă astăzi negocieri. Niciodată, trebuie să precizez, în rolul decidentului. Tocmai de aceea mi-am concentrat, de obicei, atenția pe acesta din urmă. Aș vrea să pot spune că i-am studiat comportarea și reacțiile, dar, cum nu sunt psiholog, prefer să spun că l-am observat cu un anumit interes. Am făcut, în împrejurările cu pricina, anumite constatări. Personale, nu profesionale. Pe care evenimentele ulterioare, la care am fost doar spectator, ca majoritatea celor aflați în fața televizorului, mi le-au confirmat cu asupra de măsură. Prima constatare este aceea că, de obicei, decidentul nu are o cunoaștere completă și profundă a situației. Motivul poate fi, de exemplu, faptul că nu e competent în materie. A fost delegat de superiorii lui să discute cu reprezentanți, în cunoștință de cauză, ei, ai postulantului. Acest lucru se întâmplă destul de des. Alt motiv este că nu i s-a delegat și puterea de a rezolva situația. Solicitanții sunt astfel ținuți, la început, într-un fel de anticameră a puterii. Testați, cum s-ar zice. Mai complicat este cazul în care decidentul are nu un rang inferior, precum delegatul, ci un rang superior, fiind silit de împrejurări să se confrunte cu situații particulare, specifice unui domeniu sau unui sector de activitate pe care n-are cum să le stăpânească. Am mai scris despre asta: am participat, nu de mult, împreună cu editorii și cu bibliotecarii, la o întâlnire cu premierul, a cărui evidentă dorință de a rezolva problemele s-a lovit de numărul și de dificultatea neajunsurilor aduse la cunoștință și din care pe unele nici măcar nu le bănuia. Și-a dat seama că a deschis o Cutie a Pandorei. De vină în acest caz este birocrația sistemului: solicitantul își alege greșit adresa, la un nivel prea sus, fiindcă n-a obținut satisfacție la un nivel mai jos. Până la Dumnezeu, te mănâncă Sfinții, zice experiența populară, vorbă la care ar trebui adăugat că, dacă nici Dumnezeu din Ceruri nu poate rezolva problemele în locul Sfinților, nu putem avea nicio pretenție de la guvernanții de pe pământ. O altă constatare ține de firea omului, decident sau postulant: nu mai știu ce psiholog afirma că omul este un animal care amână. Dar, amânate, și, încă, de mai multe ori, dificultățile se complică și devin insolubile. Există o masă critică dincolo de care nu se mai poate face nimic. O greșeală obișnuită a guvernanților este de a nu-și da seama de momentul în care se atinge masa critică. Fie sunt prea optimiști, fie prea nepăsători, fie cred că, dacă peticesc sacul, îl pot refolosi la nesfârșit.
Greva dascălilor din săptămânile din urmă e o dramatică dovadă în sprijinul observațiilor de mai sus. E limpede că Ministerele Educației, Muncii și Finanțelor au subapreciat bomba cu efect întârziat din Învățământ. Și, mai apoi, Guvernul, Parlamentul, Partidele (AUR, inclusiv, ai cărui membri au purtat tricouri pe care scria că susțin Greva, dar din gura cărora n-a ieșit niciodată înainte vreun cuvințel referitor la școală!), Președintele însuși, care, în calitatea lui de profesor, ar fi trebuit să știe care sunt problemele reale ale școlii și nu să o pună pe ministresa actuală, pe când îi era consilier, să înșire vorbe în programul de acum nouă ani, pompos intitulat România Educată. Toți aceștia suflă de un an în pânzele dezumflate ale Proiectului Legii Învățământului. În ciuda protestelor dascălilor înșiși. În ciuda numeroaselor întâmpinări publice. N-au înțeles complexitatea contenciosului educativ. Nici încotro bate vântul, când protestele i-au scos pe dascăli în stradă. N-au văzut pădurea din spatele copacilor, închipuindu-și că niște ajutoare sociale rezolvă problema salarizării mizere.
În cea de a treia săptămână de grevă, capacul de pe Cutia Pandorei a sărit și toate hibele structurale ale școlii românești au ieșit la iveală: protestele nu s-au mai limitat la salarii, ci au pus pe tapet subfinanțarea cronică a procesului de învățământ, starea clădirilor, lipsa dotărilor, aroganța autorităților centrale și, mai ales, locale, programele și manualele, calendarul, ba chiar și… plagiatele (ale cui oare?).
Greva a fost suspendată. Odată cu întreg contenciosul. Când te gândești că majorările sunt brute și că personalul nedidactic va câștiga lunar cu 250 de lei în plus și că toaletele tot în curte au rămas, nu poți să crezi că problemele școlii românești au fost soluționate. (N.M.)
Maestrul
Unii confrați de breaslă îi spun Maestrul. Cu admirație. Alții preferă Ghiță Contra. Cu ironie. Sunt și unii care găsesc mai potrivit să-i spună Caracudi. Cum cine e Caracudi? L-ați uitat pe jurnalistul din schița lui Caragiale care știe ce gândește Suveranul? Pe Maestru îl puteți vedea, cât de des poftiți, pe un post de televiziune care ne ține zilnic la curent cu viața picantă a vedetelor de toate culorile artistice, aflate între o cununie și un divorț, între un divorț și un proces de partaj, între un botez și un proces pentru stabilirea paternității, între și între. O, nu, Maestrul nu are nicio treabă cu toate astea. El e analist politic. Om serios. Treaba lui sunt „bombele“ de presă, „dezvăluirile“ care aruncă în aer clasa politică, explicațiile insidioase ale unor evenimente la ordinea zilei. Ale căror dedesubturi nimeni nu le cunoaște mai bine decât el. Puțini se încumetă să afirme, de exemplu, că, într-o întâlnire între patru ochi, Suveranul i-a ordonat prim-ministrului să demisioneze, respectând un vechi plan de bătaie, și, în aceeași secundă a veacului XXI, i-a ordonat să nu demisioneze. Nici vorbă de contradicție. Maestrul a ghicit imediat subînțelesul frazelor Suveranului, căci există totdeauna unul la acest nivel înalt: fiecare partid din coaliție va trage concluzia proprie, niciodată aceeași! Încurcă-i, drace! Și ce dacă premierul e șeful unuia dintre partide? Oricum, el n-are acces la astfel de subtilități machiavelice. Maestrul, da, el s-a dovedit de multe ori capabil să nu fie de acord decât cu el însuși, fiindcă nu degeaba a fost comparat cu Ghiță Contra din folclorul românesc. Dacă ne uităm cu atenție la aparițiile lui pe micul ecran, nu ne poate scăpa gura strâmbată de scârbă când vorbește despre anumite personalități, nici ochii dați actoricește peste cap ca de o uimire perpetuă față de ce lucruri îngrozitoare se petrec în țărișoara lui. Sau, mă rog, și peste hotare. Să-l fi auzit cu câtă milă de om bun la suflet o acuza deunăzi pe Maia Sandu de provincialism politic, pentru că s-ar fi împăunat cu organizarea la Chișinău a unui summit al șefilor de state europene. Sau să-l fi văzut cum își cârmea nasul de silă aflând de vizita Regelui Charles al III-lea în România, care, știe Maestrul ce știe, nu din noblețe regală a venit în țărișoara lui, a Maestrului, se înțelege, ci dintr-un interes meschin de om de afaceri, care a cumpărat pe daiboji pământuri și păduri, cu bani storși din munca popoarelor Marii Britanii și ale coloniilor ei de altădată. Și, în definitiv, cum să nu fie supărat Maestrul din cauza modului umil și provincial de a se fi comportat al autorităților românești și al oamenilor simpli față de Suveranul unui fost imperiu colonial? Pe scurt: Ghiță Contra bagă bățul prin gard, zâdărând opinia publică; Caracudi se lasă pradă închipuirilor lui legate de ce gândește Suveranul; Maestrul dă lecții de demnitate națiunii române. Bravissimo, Maestre! (Aplauze). (N.M.)
Rebut
„Dincolo de orice bănuială, poetul este un filosof declarat, în fața căruia Muza Poeziei pălește. Oglinda, în care aceasta să se privească, există, dar regimul luminii este atât de înnegurat, cețos, opac, încât imaginile reflectate, câteodată abia întrezărite, sunt înecate de mareele unor concepte existențialiste, de reiterări noționale și conceptualizări laitmotivice – aceleași virgule între subiect și predicat, între determinante atributive, între conjuncții consecutive și propozițiile respective etc:
Non-Sensul Existenței,
este opusul Transcendentalului,
care respiră,
prin Străinul Subconștient,
al Adevărului Absolut al Iubirii,
și care ne-ar clădi o Lume,
pe care azi nu o putem concepe,
din Infernul,
Iluziilor Vieții și Morții (…)
Sunt sigur că, lăsând filosofia mai la o parte, dl Sorin Cerin ar putea scrie o poezie de mai caldă corporalitate / sensibilitate, chemând, în amiezi augustane, Muza, cu bolul de zmeură și coroniță de albăstrele, într-un ambient de intimă destindere.“
Zenovie Cârlugea Poezia conceptuală a unui neo-existențialist cu sistem – „COAXIALISMUL”, în Boem@, Nr. 170 (4/2023), pag. 5-9
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius